Doar muntele pe care încă n-ai fost.” (В.С.Высоцкий)
Motto: „Înțelepciunea ne ajută să rezistăm, pasiunile ne ajută să trăim.” (Chamfort)
Prima dată am urcat muntele la 17 ani. Eram cazați, o mare familie de prieteni, într-o cabană la o bătrână pe un versant, era ultima casă spre munți. Ca să mergem după o bere sau după o pâine, trebuia să coborâm vreo oră până la castelul Bran. Cei mai tinerei am mers la discotecă (cum fără?) și ne-am întors la 4 dimineața. La ora 7 eu deja îmi turnam cafea în ochi și îmi pregăteam rucsacul. Am auzit: „Fiecare își ia în rucsac lucrurile de care are el nevoie, neapărat pelerina de ploaie, sticla cu apă și un pulover. Nimeni nu-ți va duce rucsacul dacă îl umpli cu lucruri de care nu ai nevoie.”
Eram 7. Doi au făcut cale întoarsă. Am rămas 4 adulți și eu. Iarăși am auzit: „Acum e momentul să se întoarcă cei mai slabi. După asta, dacă veți obosi, nimeni nu vă va putea ajuta. Veți rămâne să ne așteptați până coborâm înapoi.” Eu, slabă? Vă arăt eu vouă, munților. Drumul spre Omu era greu. Echipament ioc. Niște blugi învechiți și o pereche de papuci roși. 3 ore de somn și cea mai frumoasă călătorie din viața mea de până atunci. Mereu, chiar și după aceea, când urc muntele, trec prin cele trei praguri de insuportabil. De 3 ori simt că nu mai pot și nu mai vreau nimic, nici să cobor, nici să urc. Fix de 3 ori. De fiecare dată. Primul prag e undeva după primele 200 de metri, când urci prin pădure, umezeală, întuneric. Te gândești: „Ce dracu caut eu aici? Vreau acasăăăă.” Apoi ieși din pădure, ajungi pe creste de unde vezi nevăzutul și devii fericit, iar oboseala face parte din tine. Nu o mai refuzi. Urmează al doilea prag, când simți că mușchii ți se blochează și efectiv nu mai poți face un pas. Dar ceilalți urcă, nu ai dreptul să te oprești. Și te gândești: „Nu mai pot. Serios. Fuck!” Întreb: „Cam ce distanță o fi de la cabană până în vârf?” Aud: „Cam cum ai merge de la Chișinău până la Călărași pe jos.” Râdem.
Mergând, simți că picioarele încep să meargă fără tine, iar nevăzutul începe din ce în ce mai tare să-ți aparțină. Al treilea prag e aproape de vârf, dar atunci știi că nu există cale de întors. Și atunci te gândești: „Ori eu pe munte, ori muntele pe mine. Voi reuși. Trebuie să reușesc. Hai, picioare, hai.” Am ajuns cu capul în nori. Ni s-a ordonat să ne oprim. Deoarece nu vedeai la o distanță de 30 cm nici la stânga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi. Puteai păși în gol. Glumeam: „Hei, mai ești cu noi? Sau te-au luat norii?” Am stat așa vreo 15 minute. Înfricoșător și absolut. Ne-am întâlnit cu niște păstori – sus, foarte sus. Am stat la vorbă de parcă eram prieteni de-un veac. Fii ai aceluiași munte. Ei ne-au dăruit niște flori de colț.
A început să plouă. Stâncile devin lunecoase. Pășești și piciorul merge în partea greșită. Te apucă cineva de mână să nu te răstorni în prăpastia din stânga. E acum cel mai bun prieten. Aruncăm o piatră să verificăm cât de adâncă e prăpastia. Vreo 30 de secunde nu se aude niciun zgomot, apoi piatra își pupă surorile de stâncă. Ne gândeam oare cum s-o auzi un om care pupă stâncile. Plouă. Nu mai poți. Să-mi bag piciorul în Omu și-n toate. Nu mai bine dormeam?! Țipete: „Uite cabana. Uite!” M-am așezat în genunchi și am mângâiat pietrele de pe versant. Am luat vreo 3. Le am și acum. Cea mai bună bere din viața mea. Cea mai fericită victorie din viața mea. Eram muntele. 7 ore. Am urcat. 5 ore. Am coborât. Prima dată am băut votcă. Din sticlă. Ținea de cald. Cineva și-a luxat piciorul la întoarcere. Îmi venea să țip, atât de tare euforiza muntele în mine.
Echipamentul e util. Dar mai important e să ai muntele în tine. A doua oară. Ceahlăul. Traseu mai ușor decât cel spre Omu. Iarăși cele trei praguri. Iarăși gândul: „Nu mai bine stăteam acum la terasă la o bere și admiram muntele de jos? Nu era mai bine. Eu pot, știu că pot.” A treia oară. A patra oară. Conserve, ciocolate, apă. Iarăși conserve. Totuși nu-s chiar așa de rele conservele astea. A cincea oară. De fiecare dată altfel. Paris, Amsterdam, Viena – toate astea sunt fantastice, cultura, civilizația – toate sunt extraordinare, dar sunt umane în deplinătatea lor.
Muntele e însă atât de antiuman, aș spune chiar. Ești neputincios și totuși faci parte din el. Iar dacă reușești să nu vezi urcarea ca pe o relație eu vs. munte, ci ca pe o integrare, ca pe o asumare, ca pe o estompare, atunci experiența e absolută. Muntele nu se supără, nu se bucură, el pur și simplu ființează. Lui îi este totuna cine urcă pe acolo, un bucătar sau un președinte, ateu sau budist. El ființează orice ar fi, iar dacă ar fi să nu ființeze, ar face-o cu aceeași simplitate, firesc, fără tragedie, fără bucurie, pur și simplu. Anume pur și anume simplu. Muntele nu se răzbună, muntele nu iubește, pentru că muntele ești tu. Contează modul în care trăiești tu muntele. Urcarea pe munte e o urcare în tine, pentru unii purificare, pentru alții clarificare, pentru alții liniștire. Pentru mine de fiecare dată a fost integrare și împăcare. Urcarea e anevoioasă. Dar atunci când reușești să nu faci diferență dintre tine și munte, să te golești de tine și să faci parte din el, experiența e sublimă.
Pe munte, drumeții se salută între ei, ca într-o familie numeroasă. Pe munte, am avut cele mai fericite și mai profunde discuții. În munte, totul e altfel. Iar când aproape ajungi, cabana Dochia din vârf, cea cu camere putrezite și puturoase, cu pereții șubrezi și paturi inexistente în civilizație, cabana ți se pare o oază, o dovadă a victoriei și garanția unei beri reci. Luna, muntele, izvorul, afinele, tu – toate sunt o singură entitate, nu există granițe între acestea. Toate sunt aceeași energie universală, manifestată sub diferite frecvențe.
Seara era frumos, liniște, undeva băieții cântau alături la chitară. Somn. Dimineața potop. Ploua des și inuman. Nu vedeai bine la 2 metri în față sau în spate. Pământul devine lunecos și amăgitor. Cineva zice: „Hai, îmbrăcarea.” Eu râd: „Bună glumă.” „Eu n-am glumit. Trebuie să coborâm, nu vine nimeni să ne ia de aici.” „Dar nu vezi că nu se vede? Cum o să coborâm?” „Iaca-șa.” Potopul. Frig. Ud. Cald. „Călcați pe pietrele moarte, nu pe pietrele vii.” Căzături. Lovituri. Extaz.
Muntele e de fiecare dată diferit. Poate să plouă, poate să fie cald, zăpadă, glod, frunze, vipere, praf, poate să fie orice. Acest altfel mă bucură de fiecare dată. Pentru că e nemaipomenit de frumos. Ce-nțelegeți, voi?
Înveți că nu există frică, doar ființare. Că poți fi împotriva ploii sau alături de ea. Că te poți împotrivi sau te poți bucura. Nu tu urci muntele, ci muntele urcă în tine.
Trist e să cobori. Dar, spune și versul, „munții ne cheamă să rămânem, însă noi coborâm, unii pentru un an, alții pentru totdeauna, căci mereu trebuie să ne întoarcem.” Piesa asta spune cam tot ce am vrut să spun eu.. Mai frumos și mai succint. Oare toți în care urcă muntele simt la fel?
Motto1: „Tu, care n-ai văzut lampa, cu lampă ce-ai să vezi?” Saadi
Motto2: „Era ca un cocoș care credea că soarele s-a înălțat ca să-l audă pe el cum cucurigește” (George Eliot)
Eu nu-s deșteaptă. Nu ajung nici măcar, cum se zice, cât negru sub unghie celor care te-au slăvit. Aici negru cred că se referă la materia cenușie. Deci, nu-s deșteaptă, da’ e drept că titlul sună tare deștept. Și asta pentru că vreau să atrag atenția. Poate o să mă observe și pe mine. Poate o să mă cheme la următorul ritual de sacrificare ca să intru în lista celor mai importanți-oameni-de-azi-înainte.
În primul rând, numai numele lui cât face într-un titlu. Articolul devine instantaneu (greu cuvânt!) la modă și poate, tot admirându-se în oglinda googlească, mă va găsi, ca pe Cenușăreasa (sau poate ca pe Alba-ca-Zăpada?).
În al doilea rând, el a spus cuiva care a promis să nu spună la nimeni, totuși a spus unora și așa au aflat toți că… citește Liiceanu și Pleșu. Aoleu! În mașină îi poartă. Și atunci m-am gândit că sigur trebuie să-i aibă, dacă nu în mașină, atunci la WC, pe Marin și Emil. Sau pe Emil și Marin. Iar ei îl vor aduce, cu siguranță, pe blogul meu. Și atunci, ah ce viață, ah ce trai!
Am mai înțeles că lui Știți-voi-cine nu-i place să i se aducă aminte despre unele, altele, despre raidere, judecători, nichifori, voronini, hoteluri-cumpărate-pe-nimic, petromuri, contrabandă-legală, pașapoarte cu nume false, ei, și alte fleacuri care, de fapt, noi știm cu toții, se mai fac și s-au făcut. În plus, cei care zâmbesc frumos 2 ore și te invită la discotecă nu pot fi măgari, nu? Nici curvele nu spun că se culcă cu măgari.
Ei dar ce știu eu? Eu nu-s, cum se numește, formator de opinie. Sau mâncător de opinie? Am uitat.
Emil cu Marin au spus totul așa de bine, că eu nici nu mai știu ce-aș putea adăuga, așa că mă alătur cuvintelor celor doi.
Acum am înțeles de ce împărații romani ofereau pâine și circ – lumea începe să uite ceva și să înghită altceva. Iar Nero devine brusc Mesia. Asta da PR sau cum s-o numi.
Dacă Știți-voi-cine o să afle de mine, eu o să-i rostesc pasaje din Gabriel și Andrei. O să-i spun că ce am scris nu-mi aparține, și, după cum spunea bătrânul Umberto, nimic nou sub soare. Poate o să mă ierte.
Cât despre cei care îl aplaudă pe Nero dând foc orașului, pot spune un singur lucru (în afară de dezamăgire, indignare, plictiseală și restul mofturilor ce lipsesc acestei ere moldave): Vedeți că Nero a dat foc întregului oraș, asta după ce și-a ucis mama, soția, numeroase rude și, sunt convinsă, aproape toți lingăii, până n-a mai rămas nimeni în jurul lui.
Am mai citit undeva că Știți-voi-cine să enervează mai tare dacă nu scrii, decât dacă critici. Data viitoare n-am să scriu. Amu am vrut doar să mă bag în seamă.
P.S. „Numai ca să rămână în amintirea posterității, Erostrat a dat foc templului Dianei din Efes și, din păcate, posteritatea l-a făcut celebru amintindu-și de prostia sa. Nimic nou sub soare, poți deveni celebru și făcând-o pe prostul satului…”
P.P.S. Apropo, dacă-l vezi pe autorul celui de-al doilea motto, nu i te adresa cu Ghiță, spune-i Maria. Sau Ana. Întreabă secretara de ce.
Motto: „Nu există decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor.” (Mircea Eliade)
Fără acești oameni am fi fost alții astăzi. Fără sacrificiile lor am fi vorbit poate o moldovenească-chirilică, кам аша, поате май грав кьар. Fără ei, nu l-am fi cunoscut pe Eminescu, Blaga, Stănescu, Caragiale, nu am fi trecut Prutul poate. Fără ei, cine știe ce oblosti am fi fost astăzi. Lipsa compromisurilor din partea lor au făcut posibilă Moldova de astăzi, independența, recunoașterea drept al doilea stat românesc, adoptarea tricolorului, curgerea neîntreruptă a sângelui român. Fără ei, Dodon sau Voronin ar fi fost astăzi unicii și adevărații eroi și patrioți, iar în locul lui Ștefan cel Mare, ar fi stat și astăzi statuia lui Lenin. Fără ei, astăzi statuia lui Lenin în centrul orașului nu ne-ar fi deranjat, ba chiar ne-ar fi plăcut, probabil. Fără ei, am fi mers astăzi pe str. Komsomolskaia, și nu pe strada Eminescu. Despre mulți dintre ei, se spune că li s-au înscenat accidente rutiere, atacuri de cord, fiind de fapt, uciși.
Păcat că noi, cei mai tineri, nu i-am văzut la față, nu i-am auzit vorbind, nu i-am urmărit în luptă. Grav este că astăzi devine tot mai dificil să găsești informații despre ei, poze, acțiuni, întâmplări din viața cotidiană. Tragic este că fețele lor încep să se șteargă, meritele lor încep să se uite, iar noi vom rămâne orfani de eroi și de amintire.
Aș vrea să începem a ne aduce aminte.
Nu-mi arog dreptul de a ști multe despre ei. Dar mi-ar plăcea să știu. Și nu acele plictisitoare detalii biografice (anul și luna căsătoriei, anul și luna apariției unui volum etc.) care nu compun destinul unui om mare (toată lumea se căsătorește într-un an, într-o lună, chiar și poeții, chimiștii ratați au apariții editoriale într-un an, într-o lună). Ar fi merituos să știm ce sacrificii au făcut, ce compromisuri nu au făcut, să aflăm despre ființarea lor întru ideal.
(ordinea este aleatorie)
1. ION VATAMANU
S-a născut la 1 mai 1937 în Costiceni, regiunea Cernăuți.
A fost savant, doctor în chimie, dar și poet, publicist, om politic de importanță majoră pentru renașterea națională. A publicat peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice. În calitate de luptător al renașterii, a făcut parte din conducerea ziarului Glasul, primul ziar de grafie latină din RM, tipărit în Letonia, cu sprijinul Societății „Dacia”. În 1990 este ales deputat în primul Parlament al RM și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Este semnatar al Actului de Independență.
Pentru activitatea sa literară i-a fost conferit titlul de Maestru al Literaturii.
În Chișinău există strada Ion Vatamanu, în sectorul Centru.
A decedat (există versiunea unui asasinat prin otrăvire) la 9 august 1993 la Chișinău.
2. ION DUMENIUC
S-a născut la 5 mai 1936, în Socii Noi, decedând la 3 noiembrie 1992, la Chișinău, în ziua înmormântării Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici.
A fost lingvist, profesor universitar, numărându-se printre participanții la renașterea spirituală a românilor din Basarabia. A fost primul redactor-șef al revistei Limba Română. Din 1991 și până la moarte, a fost director al Departamentului de Stat al Limbilor, iar din 1992 a devenit membru al guvernului RM.
Fiind ucrainean de naționalitate, Ion Dumeniuc a fost supus unor atacuri dure, primind scrisori, telefoane și mesaje agresive, insultătoare. A refuzat să ocupe funcția de director al Institutului de Istorie a partidului. I s-a propus și funcția de șef de catedra, cu condiția să devină comunist; el, însă, a refuzat. A fost toată viața lector de rând.
În Moldova există o stradă ce-i poarte numele la Bălți și una la Chișinău.
3. ION ȘI DOINA ALDEA-TEODOROVICI
Ion – născut la 7 aprilie 1954, la Leova. Ion a moștenit dragostea față de muzică de la tatăl său, iar la 5 ani a început să studieze vioara și pianul.
Doina – născută la 15 noiembrie 1958, la Chișinău. A absolvit Facultatea de Filologie. Studiază pianul de la 6 ani.
În 1982, Doina Marin și Ion se căsătoresc, lansându-se în același an la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respinși de radio și televiziune, Doina și Ion încep să cutreiere cu chitara satele Moldovei. Ion a scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme și spectacole, muzică sacră.
Soții Teodorovici au militat deschis pentru unirea Basarabiei cu România și pentru introducerea limbii române în Moldova. Au cântat la Marea Adunare Națională. În 1992, alături de Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru pentru a le ridica moralul. Astăzi nu ne putem imagina muzica basarabeană fără Doina și Ion.
În noaptea de 19 spre 30 octombrie 1992, mașina cu care se deplasau de la București la Chișinău a intrat într-un copac. Ion și Doina au decedat. Cei doi pasageri din față au rămas în viață.
În Chișinău există o stradă care le poartă numele în sectorul Buiucani. Anul 2012 este declarat în RM anul „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”.
4. GRIGORE VIERU
S-a născut în 1935, la 14 februarie, în satul Pererîta.
Grigore Vieru este, probabil, cel mai puternic simbol al românismului din Basarabia. Este și cea mai cunoscută și mai respectată personalitate din Moldova, fapt ce se datorează mai multor factori: studierii lui în școli, minunatele poezii pentru copii, publicarea și cântarea versurilor lui în România, neimplicarea lui în politică, jocuri, funcții, scandaluri, naturaleței și inocenței dezarmante ale omului și poetului.
Pentru prima dată în lirica basarabeană de după război apar poeme dedicate unor personalități de peste Prut („Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, „Brâncuși”, „Marin Sorescu”). În 1970, apare vestitul „Abecedar”, la care au muncit Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru. În 1978, Editura Junimea din Iași publică volumul „Steaua de vineri”, prefațată de Nichita Stănescu.
Un adevărat succes a reprezentat filmul pentru copii Maria Mirabela, din 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusă de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cântece fiind Grigore Vieru.
Grigore Vieru a devenit Membru de Onoare al Academiei Române în 1990 și membru corespondent în 1993.
În 1988, în Literatura și Arta, a apărut primul text poetic postbelic tipărit în Basarabia cu grafie latină, semnat de Grigore Vieru. În același an, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
Fraza rostită de el pentru a explica epitaful pe care și l-a pregătit pentru sine spune despre om și poet cu desăvârșire despre profunzimea, naturalețea și sinceritatea lui Grigore Vieru: „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”
Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident rutier. A încetat din viaţă la 18 ianuarie. Afost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare Cruce.
5. NICOLAE COSTIN
S-a născut la 7 aprilie 1936, în satul Peciște, Rezina.
Din fericire, despre Nicolae Costin, putem afirma că nu a fost uitat definitiv, meritele sale în calitate de primar și de lider incontestabil al mișcării de eliberare națională fiind recunoscute și, poate, mai bine cunoscute.
A fost absolvent al facultății de istorie, a debutat ca învățător în satul natal, ajungând profesor doctor la USM, autor al peste 35 de publicații științifice. În 1990, este ales deputat în primul Parlament. A fost coautor al Declarației de Independență.
Între 1990-1994, a fost primar al orașului Chișinău. Datorită lui Nicolae Costin, străzile municipiului Chişinău au fost botezate cu nume cu caracter național (Traian, Ştefan cel Mare, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Străzile Bucureşti, Calea Ieşilor etc.). În timpul mandatului său, au fost deschise câteva licee românești („Mircea Eliade”, „Gheorghe Asachi”, „Danti Alighieri”), bibliotecile publice „Onisifor Ghibu” și „Transilvania”. Limba română a revenit în administrația locală, au fost redeschise bisericile din Chișinău, inclusiv Catedrala „Nașterea Domnului”, au fost instalate mai multe busturi pe Aleea Clasicilor, a revenit la locul inițial de amplasare monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Primarul a stabilit legături de colaborare cu principalele orașe din România.
Despre Nicolae Costin se spune că avea o forță de decizie și un curaj extraordinar. Fostul lui șofer, îmbolnăvit și el de leucemie în aceeași perioadă, își amintește cum primarul reușea să calmeze manifestanții, cum se ținea de cuvânt și cum își ducea până la capăt deciziile asumate. El mai spune că, simțindu-se amenințați, adesea schimbau traseul anunțat oficial și schimbau numerele de înmatriculare a mașinii.
A decedat în urma unor suferințe groaznice, la 16 februarie 1995. Este tot mai susținută versiunea potrivit căreia Nicolae Costin ar fi fost intoxicat cu cesiu radioactiv.
Există o stradă în Chișinău care îi poartă numele, dar și una în Iași.
6. GHEORGHE GHIMPU
S-a născut la 26 iulie, 1937, în Colonița.
A absolvit facultatea de Fizică și Matematică, urmând și studii doctorale la Moscova.
Prima „represiune” resimțită de Ghimpu a fost în perioada în care lucra la Comitetul Central al Comsomolului, din cauza că el a pregătit un raport statistic real pentru RM, în care se indicau corect numărul grădinițelor și școlilor naționale (adică insuficient). A fost concediat și nimeni nu voia să-l angajeze.
Gheorghe Ghimpu a fost deținut politic în perioada sovietică pentru convingerile sale naționale românești și pentru participarea la fondarea Frontului Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei. FNP a fost înființat în ilegalitate după război și avea drept scop ieșirea R.S.S.M. din componența URSS, unirea cu România, schimbarea drapelului în tricolor, organizarea alegerilor libere pentru organele de conducere ale statului, oficializarea limbii române. La 13 iulie 1972, a fost condamnat la 6 ani în GULAG, fiindu-i interzisă orice fel de activitate pedagogică după eliberare.
A fost unul dintre fondatorii mişcării de eliberare, membru al Comitetului Executiv al Frontului Popular din RM şi deputat în primul parlament.
Gheorghe Ghimpu rămâne în memorie ca fiind cel care a arborat tricolorul. La 27 aprilie 1990, ziua aprobării tricolorului, el a fost cel care a dat jos drapelul sovietic și a arborat simbolul național pe clădirea parlamentului.
La 27 octombrie 2000, Gheorghe Ghimpu suferă un accident rutier și 13 noiembrie încetează din viață.
În Chișinău există o stradă Gheorghe Ghimpu.
7. LIDIA ISTRATI
S-a născut la 22 iunie, 1941, în satul Sofia, Bălți.
A absolvit Institutul Agricol din Chișinău, luându-și doctoratul în domeniul biochimiei și fiziologiei plantelor. A fost director la Muzeul Republican de Literatură „D. Cantemir” și deputat în două legislaturi, semnatară a Declarației de Independență. Adevărul și dreptatea le-a spus în calitatea sa de prozatoare (Nica, Goana după vânt, Nevinovata inimă, Tot mai departe).
Toți își aduc aminte de Lidia Istrati ca de o femeie foarte curajoasă, îndrăzneață, de neclintit în cauzele sale. Colegii o numeau „soldat în fața căruia sunt obligați să dea onorurile toți generalii”. A determinat și a susținut implicarea femeilor în viața socială și politică ca președintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova. Se spune că atunci când urma să fie votată Legea lustrației și nu s-au acumulat voturile necesare, Lidia Istrati s-a ridicat, a arătat cu mâna către cei care au votat împotrivă și a spus: „Uitați-vă, aceștia-s!”, adică ei sunt colaboratorii cu KGB-ul, cei care nu au votat legea.
La 25 aprilie 1997, Lidia Istrati a decedat de cancer.
Există în Chișinău o stradă cu numele Lidia Istrati.
8. MIHAI DOLGAN
S-a născut la 14 martie 1942, în satul Vladimirești, Sângerei.
La 5 ani a fost deportat cu familia în Siberia.
Mihai Dolgan a fost compozitor, interpret, fondator și conducător artistic al formației „Noroc” și al Ansamblului vocal-instrumental „Contemporanul”. A fost promotorul unei echipe excepționale de instrumentiști și cântăreți valoroși, a compus cântece de mare popularitate, cu răsunet internațional.
În acea perioadă (1967-1970), muzica era o formă de protest, dar să cânți românește constituia o veritabilă dovadă de libertate și curaj. Membrii formației „Noroc” au avut probleme mari, fiind impuși să emigreze din Moldova. Muzica lui Dolgan era imaginea unei conștiințe libere, piesele sale erau atât de celebre, încât se spune că rușii le interpretau în original, chiar cei care nu cunoșteau limba română. „Noroc-ul” interpreta piese în orice țară, nefiind considerată doar o formație moldovenească.
Se spune că la concertul de la Dnepropetrovsk, Filarmonica a fost înconjurată de polițiști în trei rânduri și a fost scoasă armata ca să liniștească mulțimea. Evident, ulterior a urmat exilul la Tambov și ansamblul – interzis.
La 16 martie 2008, Mihai Dolgan a decedat.
Strada cu numele maestrului se lasă așteptată.
9. ANDREI VARTIC
S-a născut la 21 octombrie 1948, în Dănceni, Ialoveni.
Andrei Vartic a fost o personalitate complexă, un cărturar cu cunoștințe enciclopedice, fizician, scriitor, cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, regizor, deputat în primul parlament, unul dintre inițiatorii Mișcării Democratice din Moldova (1988), fondator și director al revistelor „Quo Vadis” și „Fără machiaj”, autor a peste 20 de cărți (unele apărute în versiune samizdat).
Andrei Vartic, unul dintre fruntașii mișcării de eliberare națională, a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITEM. Deține Premiul de Excelență al Asociației Române pentru Patrimoniu, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Medalia Meritul Civic, Medalia Mihai Eminescu.
Chiar în anii de studenție este urmărit și anchetat de KGB pentru „vederi apolitice și credința în Dumnezeu”, precum și pentru organizarea unor manifestări considerate „proromânești, antisovietice și antitotalitariste”. Drept urmare, după absolvirea facultății nu este angajat nicăieri timp de 7 ani. În această perioadă este reținut de numeroase ori – la Moscova, Vilinius, Riga, Leningrad, iar la Chișinău este internat cu forța la spitalul de psihiatrie (1972). Lucrează ca zidar în Siberia.
Creează în „underground” Teatrul Poetic, care va deveni unul dintre centrele mișcării de eliberare națională din Basarabia. La 27 mai 1988, propune crearea Frontului Popular; organizează și conduce adunarea de întemeiere a FPM. Este membru activ al Cenaclului Mateevici și al FPM. Este ales deputat în primul parlament.
S-a stins din viață la 2 iunie 2009.
Nu există nicio stradă în memoria lui Andrei Vartic.
10. NICOLAE SULAC
S-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, Cahul.
Nicolae Sulac a ținut vie muzica românească în timpuri destul de grele pentru cultura națională, reușind să câștige respect pentru folclorul național în afara teritoriului RM.
Nicolae Sulac și orchestra „Lăutarii” au reînviat spiritul folclorului românesc. El a interpretat piese exclusiv în limba română, fiind singurul artist de muzică populară din Moldova care a fost înscris în Marea Enciclopedie Sovietică.
Este artist al poporului, laureat al Premiului de Stat, cavaler al Ordinului Republicii. A evoluat în Capela Corala Academică Doina și orchestrele de muzică populară Folclor, Mugurel, Fluieraș, Lăutarii.
Cântecul maestrului Nicolae Sulac va rămâne reper multe generații de acum încolo.
A decedat la 8 aprilie 2003.
În Chișinău există o stradă Nicolae Sulac (la Ciocana).
Mulți alții nu sunt în „listă”. Va mai urma una, sper că și cu ajutorul vostru. Din păcate, nu știm prea multe despre ei, amintiri de viață, momente ce le-au definit caracterul, talentul și curajul. Și, din păcate, cei care mai cunosc se duc și ei, încet-încet.
Înainte de această zi a „marii eliberări”, le mulțumesc lor pentru că n-au permis să fim eliberați până la capăt, până la inexistență.
P.S. „Nu aștepți viitorul cum aștepți un tren. Viitorul, îl faci” (G. Bernanos)
Motto: „Ne retezaseră limba din gură, ne scoseseră ochii, ne astupaseră urechile. Ne lăsaseră numai saliva din gură. Și nu i-am scuipat.” (G. Vieru)
După douăzeci de zile scriu. Pe 7 aprilie s-a scris prea mult despre 7 aprilie, iar eu nu știu nică de 7 aprilie – revoluția moldavă. Nu pot oferi niciun adevăr. Știu însă totul despre 7 aprilie al meu. Și despre 6, 8, 9 etc. Iar despre aceasta se povestește peste douăzeci de zile. Sau peste douăzeci de ani. Și chiar dacă aș ști totul despre „vinovații de la 7 aprilie”, ce-aș schimba? Pe mine nu m-aș schimba, pe ceilalți nu pot să-i schimb.
Cine a tras? Cine a tras? Și dacă am ști că a tras Moțoc, o să-l spânzurăm public? Nu – că e democrație amu. Fiind democrație, am putea cere capul lui Moțoc de la „domnitori”. Și dacă ei se vor face că nu aud și că nu-l găsesc pe Moțoc, ce vom face? Nu vom mai munci pe câmp, of, nu îi vom mai vota? Ei da? Da’ pe cine o să votăm?! Că doar nu era mai bine într-un comunism steril, îndobitocitor și batjocoritor? Sau era?
Sincer, eu cred că e important cum a trăit fiecare dintre noi 7 aprilie. Sau, din păcate, cum a murit. Pentru ce s-a luptat? Și de ce? Și, vai, a câta oară! Și câți! Păi, în fiecare participant veritabil (excludem provocatorii, lingătorii, profitorii) zace o țară întreagă, anume țara aceea pe care o tot căutăm undeva. 7 aprilie a arătat că acea țară stă, de fapt, în noi. Noi însă nu știm și o cerem din altă parte. Or, frecvența care a adus oamenii acolo e dată de un întreg sistem valoric transmis, învățat, simțit – de la părinți, bunei. Nu contează de unde exact, ci că frevența e aceeași. Eu, de exemplu, îmi pierdusem speranța că în RM această frecvență mai are acoperire, când ea de fapt avea acoperire națională.
Mai țineți minte cartea / filmul cu mușchetarii viteji, plini de visuri, curajoși care aveau o singură credință și erau fericiți că pot lupta pentru ea. Peste 20 de ani, întâlnindu-se, păreau toți pustiiți de plictiseală, spadele prăfuite, aș spune chiar sclerotici. Ei, asta până au regăsit un dușman comun. Ei, dar știți și voi povestea.
Iată mă gândesc ce ar fi să ne întâlnim peste 20 de ani, noi, cei care pe 7 aprilie am fost, în sfârșit, martorii unei revoluții și să arătăm cam tot așa, îmbătrâniți în vis, deznădăjduiți și fără un scop de luptat pentru. Ar fi trist. Să ne regăsim într-o fleoșcăială confortabilă, în care să nu mai vrem nimic adevărat, să nu mai știm cu cine să luptăm, să nu ne mai pese de tot ce depășește gardul nostru. (Cei ce au isprăvit revoluția din ’89 s-au reîntâlnit peste 20 de ani la 7 aprilie. La fel de vii. Îi știu pe mulți dintre ei. Sunt vii și puternici. Cei care au ținut o dată spada în mână nu mai pot trece la sapă.)
Și orice s-ar întâmpla: căderea comuniștilor, justiție corectă, drumuri bune, unirea, indemnizații sporite, oricum niciodată lucrurile nu sunt așa cum ar putea să fie. Și cum ar putea fi? Căci întotdeauna va fi ceva în lumea asta care să merite să lupți pentru sau împotriva. Până nu s-a coborî raiul pe pământ. Vitalitatea umană vine din a fi nemulțumit, a urma un vis și a lupta cu demnitate pentru el. Aveam un profesor (D. Irimia) care, atunci când te întâlnea, îți „adresa întrebarea: „Ce faci, domnule, ce nu-ți convine?” Știa el bine că, dacă te respecți, mereu te nemulțumește ceva.” (preluat din articol-omagiu de B. Crețu)
Și orice rol ar fi avut multiplele personaje dubioase mediatizate recent, pot spune un lucru – rolul lor nu a schimbat nimic în mine. Spada mea are aceiași dușmani. Frecvența mea a rămas aceeași. Ca și a tuturor șapteaprilnicilor. Asemenea intruși ca morari, baghirov, toți acei băieți infiltrați în diverse organizații, probabil mulți alții cu măști aproape angelice, au cauza lor. Noi o avem pe a noastră. Aceștia ne demonstrează, încă o dată, că nimeni nu poate înfrânge spiritul. Dumas știa asta. Chiar și peste 20 de ani. E timpul și noi să învățăm asta. Chiar și peste 200 de ani. Astfel de spâni au existat încă de pe timpul poveștilor, din timpurile fără timp, e firesc să existe mereu.
Uităm asta prea des. Pe 12 aprilie, în timp ce tinerii erau ținuți ilegal și inuman în izolatoare, mamele îi boceau la porți, căminele erau terorizate constant, oamenii erau luați din stradă, toți resimțind o frică inexplicabilă și bolnavă, afară ploua. Iar pe același loc în care cu câteva zile în urmă se aflau zeci de mii de coloane vertebrale, pe 12 aprilie erau vreo câteva zeci.
Eu nu știam că trebuie să-mi fie frică. Dacă m-ar fi învățat tata, mi-ar fi fost. Dar a uitat să mă învețe asta.
P.S. Pe 7 aprilie burtica mea împlinea o lună și câteva zile. Nu resimțeam frică, nici nesiguranță în legătură cu ceea ce fac, doar încredere în noi. A fost prima lui revoluție. Sper că ultima revoluție, nu însă și ultima evoluție.
P.P.S. „E mai anevoios să fii cinstit 8 zile decât erou un sfert de oră.” (J Renard)
Motto: „Dacă i-am permite fiecărui copil să-și păstreze originalitatea, unicitatea, dacă nu l-am obliga să gândească la fel ca cei din jurul său – părinți sau învățători, frate sau soră – odată crescut mare, poate că ar fi mai credincios față de sine. Iată una dintre mizele esențiale ale educației: să rămâi credincios față de tine însuți și să-i dai voie copilului să fie credincios față de el însuși, față de potențialul și capacitățile sale.” (J. Salomé)
Există miracole care te fac să vrei dimineața.
Mi-am propus să nu mă dau cu părerea, să mă abțin în a da sfaturi și să încerc să comentez cât mai puțin aceste minuni lingvistice și cognitive. Poate altădată voi scrie un text cu recomandări pentru părinți, cu opiniile și experiențele mele față de procesul de educare (sau poate mai corect ar fi să spun procesul de abținere-în-a-educa), un text despre viziunea mea, altfel spus. Aici, am de gând pur și simplu să redau câteva dintre evadările individuale realizate de băiețelul meu în lumea cunoașterii.
Are 2 ani și oleacă. Iar lucrurile pe care le spune mi se par pur și simplu geniale adesea. De fapt, nu copii spun lucruri trăsnite, ci noi ne-am dezvățat a mai fi spontani, firești, a ne mira de totul, pentru că totul este o minune.
Bunelu’: „Când te văd mă topesc.”
Băiatul: „Bunelu’, da’ tu ce ești zăpadă?”
………………………………………………………………..
Băiatul: „Mami, eu sunt maimuță pentru că mănânc banane?”
………………………………………………………
Băiatul: „Mami, (mutând în joacă ácele unui ceas-jucărie), ceasul acesta arată că încă nu trebuie să dormim.”
……………………………………………………..
Eu: „Ce fel de mâncare faci tu acum la plita ta?”
Băiatul: „Mmm, gustoasă.”
……………………………………………………..
Băiatul: „Tati, tu dormi în patul mare?”
Tati: „Da.”
Băiatul: „Da’ eu dorm în patul mic?”
Tati: „Da.”
Băiatul: „Tati, când eu o să mă culc în patul mare și o să mă trezesc, în pătuțul mic să fie un bebeluș.”
…………………………………………………….
Eu: „Iepurașul are codiță. Dar tu ai codiță?”
Băiatul (analizându-și atent corpul): „Nuuuu, Mami, eu am puțulică.”
…………………………………………………….
Băiatul: „Mami, cine trăiește în copac.”
Eu: „Elefantul.” (Râd.)
Băiatul (mă privește atent): „Mami, tu ce, ai făcut o glumă?”
………………………………………………………..
Eu: „E gustos?”
Băiatul: „Foarte gustos, dar mulțumesc, nu mai vreau.”
…………………………………………………………
Băiatul: (învață să se dea jos de pe bicicletă, reușește, se uită la mine) „Mami, hai spune – bravo, scumpetea mea.”
…………………………………………………………
Eu: „Tati ți-a mâncat urechile?”
Băiatul: „Da, (punând mâna instinctiv la urechi) dar au crescut altele la loc.”
………………………………………………………..
Băiatul: „Mami, da’ tu ești bunică?”
………………………………………………………..
Băiatul: „Bunelu’, tu fumezi? Și lupul-volk fumează?” (din desenele animate „nu pogodi”)
Bunelu’: „Da. Și sunt supărat pe mine pentru că fumez. Dar uite, iepurașul mănâncă morcovi.”
Băiatul: „… Ce, lupul este rău? Bunelu’, da’ tu ce ești rău?”
Noi: „Păi…”
Băiatul: „Bunelu’, da’ tu ce nu ma iubești?”
…………………………………………………………
Băiatul: „Mami, hai să ieșim afară să-i spunem bună dimineața soarelui.”
…………………………………………………………
Băiatul: „Mami, vreau o bombonică mică-mică.”
Eu: „Da, mai întâi mâncăm zeamă și apoi bombonica.”
Băiatul: „Mami, nu vreau nici zeamă, nici bombonică.”
…………………………………………………………..
Eu: „Hai să spălăm vesela. Vii?”
Băiatul: (se uită mirat la mine): „Da’ ce, eu îs mami?”
……………………………………………………….
Eu: „Uite, bunica îmi spune că îi este dor de tine.”
Băiatul: „De ce?”
Eu: „Pentru că vrea să te vadă.”
Băiatul: „De ce?”
Eu: „Pentru că te iubește.”
Băiatul: (zâmbește) „Și eu.”
…………………………………………………………
Băiatul: „Mami, hai să-ți dau un pupic să te trezești mai repede.”
……………………………………………………….
Băiatul: (uneori când stau îngândurată sau o fac pe severa cu el): „Mami, hai râzi.”
……………………………………………………….
Băiatul: „Vreau o bombonica.”
Eu: „Poftim, dar e unica. Ultima.”
Băiatul: (o bagă în gură, apoi o scoate întreagă, se uită la mine și întreabă) „Mami, dar tu vrei?”
……………………………………………………..
Băiatul: „Mami, motanul încălțat a făcut haț și a înghițit șoricelul. (gânditor) Mami, da’ ce motanul a crezut că șoricelul e mâncare?”
E atât de frumos încât uneori mi-e teamă să nu stric intervenind. Mi-am dat seama că are nevoie de libertate, dragoste și un model din partea noastră cât mai adevărat și mai senin.
P.S. „Nu te crede superior, nici inferior, nici egal oricui altuia, căci noi oamenii nu suntem cantități. Fiecare este unic și de neînlocuit; străduiește-te conștient să fii astfel.” (Unamuno)
Motto: „Aflarea în mijlocul unui deșert a unei oaze cu palmieri, cu răcoare și apă, e un miracol, dar tot miracol este și prezența noastră, cu rânza, mentalitatea pășunistă și sărăcia noastră în centrul unei Europe înfloritoare. Ilustrul și bătrânul meu coleg Miron Costin a scris că „nasc și la Moldova oameni”, dar a omis să scrie ce fel de oameni și la ce Moldovă!” (Aureliu Busuioc)
Serios – am citit undeva cu litere mari că capitala (sic!) noastră e cel maifrumosoraș depe planetă. Ar putea fi cel mai iubit sau cel mai drag sau cel mai ingenios, dar cel mai frumos?! Nu cred, așa că m-am apucat să cercetez.
Ca să fie clar – eu nu mă jelui. Pur și simplu mi-e ciudă. Mi-e ciudă că iată aceasta este „ideea națională”, că tot se întreba deunăzi Ministerul Adevărului.
Care aceasta? Iacătă (am început-o dintr-un capăt, fără discriminări):
Vă prezentăm Biblioteca Națională. Ce-i asta? Ăăăă, păi asta Biblioteca n-are bani, cred, și a dat spațiul în chirie pe 400 de ani. De ce unui bar? Îîîî, că oamenii la bar vin, da la biblioteci – nu. De ce barul se numește în rusă dacă limba țării e româna? Greu de spus.
Aici o altă mostră de bibliotecă, aceeași bibliotecă, același oraș.
În subsol, unde scrie ресторан, presupun că își beau bibliotecarii cafeaua, trăgând din pipă elegant cu gândul la Chateaubriand. Ați văzut dacă am trecut pe acolo? Mi-am stimulat inspirația. Gândesc în versuri. Mulțumesc, Petruțule.
Orașul e frumos mai ales când plouă. Îl vezi în adevărata lui față. Mai ales îi simți frumusețea: gropile romantice, gunoiul viu și multicolor, băltoacele care oglindesc soarele. Chiar azi, o fată cu pantofi, își ștergea cu un șervețel umed ștrampii de glodul aruncat de o mașină, zâmbind la gândul că trăiește în cel mai frumos oraș de pe planetă.
Ar fi înjurat, cred. Dar în fața Bibliotecii Naționale?! Nu se poate.
Ne deplasăm 5 metri mai la dreapta. Vă prezentăm o altă latură a Bibliotecii Naționale. Nu credeți? Poftim de admirați!
Butcile sunt chiar uluitoare. Și umbrelele, desigur. Între aceste două poze, aia cu subsolul boem și butcile dătătoare de apa vieții se află ușa bibliotecii. N-am fotografiat-o, să n-o deochi.
Urmează Muzeul de Istorie. Unde totul este la preț redus: 50% 40% 30%. Ultima șansă: monede, arme, obiecte de meșteșugărit, numai acum, numai aici. Îîîîî, am greșit. Reducerea e la mobilă. Cea mai frumoasă mobilă de pe planetă.
Intrați, nu vă rușinați. Cineva m-a întrebat odată: „Cum mobilă în muzeu?” Zic: „Iacașa.” „Cum chiar în muzeu?” „Da-da, în muzeu. Da și?”
Urmeazăăăă Teatrul Licurici! Ura.
Aici tinerii și copiii dornici de teatru participă la diverse spectacole care le întăresc încrederea în sine și o nevoie tot mai mare de cultură. E sărbătoare și răsună muzicaaa!
Mai departe. Aici era nu demult o terasă. Amu iată ditamai ce-o fi acolo. Și încă și fără gust. Ei, dar gusturile diferă. Câte bordeie, atâtea obiceie. Nu știu cum stăm la capitolul obiceiuri, dar la cel cu bordeiele e super.
…………………………………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………………………..
Bordeiul de mai sus a fost pe dreapta, acesta e pe stânga – Muzeul de Istorie.
Mereu a fost pentru mine un secret ce se află acolo după ușa fermecată și misterioasă. Masoni? Orgii? Vampiri? Poate savanții se adună și dezgroapă obiecte de arheologie? Sau depozitul pentru mobila amintită anterior?
Asta iarăși pe stânga. În Teatrul Licurici. Nu mai am presupuneri deștepte despre ce ar putea fi acolo în legătură cu Teatrul.
……………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………….
Să bem în sănătatea copiilor!
Aoleu! Librărieeeee! În centrul Chișinăului. În incinta Teatrului. Imposibil. E o profanare a întregii idei naționale dezbătute până acum. Trădare.
………………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………………..
Apropo, se vede în spate și o bucățică de teatru. Dar eu deja am început să mă enervez. Cred că din același motiv s-a enervat și un tip anul trecut la terasa respectivă, împușcând pe un altul. Cred că nu mai suporta această blasfemie la adresa culturii, această batjocură de oraș și de copii. Când a întors privirea și a văzut ce au făcut din teatru, nerușinații, a scos pistolul și a împușcat. Ce vă mirați așa? Mi se pare un motiv nobil, chiar.
Iată și Teatrul Licurici. Frumos nume. Și teatrul ar putea fi frumos. Trebuie de schimbat ideea națională.
Vai! E o bibliotecă pe acolo. Nu o vedeți? Dați zoom și poate o veți găsi. Între o agenție de turism, un bancomat și multe, multe panouri urâcioase. Biblioteca merită aplauzele noastre.
……………………………………………………………………………………………
Cui îi trebuie teatru când ai Matrix. Matrix ăla-ăla? Pastiluța roșie sau albastră?
……………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………….
Aici copii plini de spiritul teatrului mănâncă și beau. Un bilet la teatru este 30 de lei, un suc 40 de lei. Mi se pare corect. Cui nu-i place, să stea acasă.
……………………………………………………………………………………………………………………
Aici se află… ăăăă orașul. Adică City, în limba cool. Partea cealaltă a Teatrului. Eu chiar mă mir cum încap atâtea într-un biet teatru. Oare cât plătesc chiria? Și cui? Mă-ntreb și eu ca simplu cetățean.
……………………………………………………………………………………………………………..
Muzeul de alături. Clădirea pare a fi în reconstrucție. Deși nu lucrează nimeni. Barul e deschis, în schimb, pentru toți doritorii. Am o dilemă: oare barul aparține muzeului sau muzeul barului?
Știu că muzele și bibliotecile nu au bani să se întrețină. Știu.
Știu că nu vă spun nimic nou acum și că e timpul de soluții. Dodon are soluții.
…………………………………………………………………………………………………………………
Apropo, e priveliștea din fața aceluiași muzeu. Sau bar. Geamurile sunt ale barului. Cred că nici ei nu se pot decide al cui e trotuarul. Așteaptă cea de-a doua venire a lui Isus. Între timp, se fac bani. Obrazul se îngroașă.
Iarăși Biblioteca Națională. Totul ca la carte.
Apropo, la începuturile culturii moldovenești, târgurile de carte se făceau la Palatul Republicii, cu onoarea cuvenită. Apoi, s-au făcut o perioadă la Biblioteca Națională și la Teatrul Licurici. Acum, s-a considerat că cărțile (sic!) sunt o povară și târgurile au fost mutate la Moldexpo. Așa ca să nu se mai ducă nimeni. Numai editorii. În schimb, avem baruri. Ajunge la toți.
Și, pentru sfârșit, vă prezentăm cu mare drag Palatul Național. Din spatele terasei. Se lucrează – la terasă desigur. Va fi o vară fierbinte. Îl așteptăm pe Kirkorov. Nu la terasă, la Palatul Național. Aaa, pe locul terasei cică se află un havuz.
E adevărat că în Roma tot am văzut terase. Și în Veneția. Cu viori, chestii. Cu străzi curate în jur, fântâni arteziene, chestii. Cu gust.
………………………………………………………………………………….
Iată și micul nostru tur s-a încheiat. Pentru necunoscători și pentru necredincioși – nu a fost un tur al orașului, ci al unui singur cartier. 100 de metri la stânga, 100 de metri la dreapta. Nu mă simt cu inima împăcată – am senzația că nu am numărat toate barurile și nu mi-aș dori să rămână cineva ofensat. Am vrut să fac poze și la trotuare, băltoace, la cele 6-7 gherete de acolo, să vedeți ce frumos este orașul nostru, dar am obosit. Nu știu cine dă licențe în țara asta, dar presupun că e și el om ca omul.
Eu, de fapt, sunt invidioasă. Că n-am bar. Totuși, dacă îmi voi deschide o librărie, o să vă chem. Promit. O să fie pe acolo și bar. Precis.
P.S. Parafrazând puțin, putem spune despre Chișinău cam ce a zis Cesbron despre un ins: „El avea coafura lui Chateaubriand, halatul lui Balzac, fruntea lui Hugo și capul deșert.”
*carte: Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
Motto: „Când un om vrea să ucidă un tigru, numește asta sport; când un tigru vrea să-l ucidă pe el, numește asta ferocitate.” (G. B. Shaw)
Am considerat mereu circul, grădina zoologică, delfinariile drept umilitoare și degradante. Când zic mereu am în vedere în ultimii mei 100 de ani, în mereul recent, de când am învățat să aleg pentru mine. Presupun că în copilăria sovietică, toți se bucurau de circ. Iar eu eram toți. Și tu erai toți. Când zic umilitor și degradant, mă refer atât la animale, cât și la oameni. Pleșu a zis-o mai bine decât mine: „inumana şi înjositoarea instituţie a circului” (http://86.124.112.53/sectiune/situatiunea/articol/tigru).
La animale, deoarece casa lor e alta, deoarece s-au născut libere și nu au ales să fie înrobite. Deoarece frumusețea lor vine anume din sălbăticia și nesupunerea lor, din potrivirea lor cu natura, nu cu barele de metal ale unei cuști, din viteza cu care aleargă, înălțimile la care zboară sau ascunzișurile pe care și le fac.
În ceea ce privește oamenii, mi se pare și mai umilitor și degradant. Dar de la oameni presupun că te poți aștepta la orice – de la războaie pentru pace la tortură pentru adevăr. Da, mi-e frică de leu, m-ar putea ucide. Dar mai înfricoșător mi se pare omul, care poate aplauda în fața unei torturi a Inchiziției, pe arene admirând lupta sângeroasă dintre gladiatori. Animalelor nu le vine să aplaude când ucid. Ele își potolesc foamea sau își apără puii. Și nici un animal nu va ajunge la degradarea de a ține închis un alt animal, fie om sau balenă, admirându-i suferințele și sclavia. Și apropo, însuși cuvântul circ nu are conotații prea fericite în utilizarea lui metaforică („în parlament a fost un circ astăzi”). Adică simțim noi că ceva e în neregulă cu circul, că are o doză de artificialitate și falsitate care nu rezonează cu adevărata natură a ființelor.
Dar omul este sătul. Burta plină îl face ciudat de rău.
Nu înțeleg cum putem admira aceste animale închise pentru că e un paradox în realitate. Prețuim animalele pentru libertatea și măreția lor, dar le închidem blocând exact ceea ce admirăm de fapt. Vulturii sunt măreți prin zborul lor înalt. Noi le punem tavan, doi copaci din plastic și exclamăm: „Ah, ce vulturi!” Adică? Le strivim demnitatea cu atâta amuzament și ușurință. Și poate animalele n-or fi având rațiune (ce-o mai fi și asta?!), dar demnitate sigur au.
Am fost o singură dată la delfinariu și am plâns. Delfinii care călătoresc mii de kilometri, într-o continuă joacă și descoperire, sunt puși să sară într-un cerc și să danseze într-un bazin de 10 metri. Și cel mai trist este că ei nu pot face greve, atentate, proteste, că ei nu pot schimba cu nimic viața care le-a fost impusă. Nu sunt o delirantă luptătoare pentru nu știu ce drepturi, doar că sincer – nu mi se pare amuzant.
Și, cu toate aceste tristeți, am înțeles că în Namibia nu vom merge în curând, că animalele de plastic nu mai sunt suficiente pentru imaginația copilului și am decis să mergem la grădina zoologică din Chișinău. Băiețelul meu de 2 ani este încântat de animale: zebra mănâncă iarbă, girafa frunze, iar crocodilul mere. La mare a înțeles că dacă vine un rechin, primul lucru va fi să-l întrebe cum îl cheamă. El știe că animalele sunt bune și că pot mușca doar dacă le supărăm. Am mers cu tristețea că voi vedea niște ochi suferinzi, murdărie, lipsă de hrană și frig. Am fost plăcut surprinsă de o grădină curată, de spații destul de mari pentru animale, de paznici amabili și cuști bine îngrijite. Un paznic ne-a spus chiar că animalele astea din Africa și Australia îs așa de ciudate, de exemplu, cangurul ăsta nu-i nici șoarece, nici iepure, dar seamănă cu amândoi.
Toate poveștile despre animale au început să fie demolate pentru băiatul meu. „Mami, vreau să o pup pe zebră pe nas.”, „Mami, vreau să mă joc cu leul, de ce stă închis?”, „Mami, hai să luam cangurul acasă.”, „Mami, vreau să mângâi tigrul, spune-i să vină la mine.” Mai în scurt, mă bâlbâiam în explicații și denaturări, neștiind exact ce să spun. M-am bucurat cu adevărat că în Chișinău există o grădină zoologică cu îngrijitori atenți și iubitori de animale, m-am întristat încă o dată să văd sălbăticia pusă în cușcă, privirile triste care nu înțeleg unde au greșit de stau acolo (o să spuneți că animalele nu înțeleg așa ceva, mai ales dacă nu au cunoscut înainte de asta libertatea; eh, știți voi).
Nu-i înțeleg nici pe stăpânii care leagă câinii, nici pe cei care țin animalele închise în casă, în colivie, în cutie. Nu-i înțeleg nici pe oamenii care țin copiii închiși în colivie. Ca să nu pățească ceva.
Și totuși, e vorba de control. Nu admirăm la circ că elefantul se așază în genunchi, că leul sare prin cerc, că maimuța dansează, animalele fac lucruri și mai aproape de imposibil în libertate, ci faptul că eu, omul, îl determin să facă aceste acțiuni.
Desigur, nu mi-aș dori ca băiețelul meu, dacă va da nas în nas cu un crocodil, să-l întrebe dacă preferă merele roșii sau galbene. Vreau totuși ca el să respecte tot ce există și respiră, ca fricile să nu fie induse de mine sau de societate, să respecte și să ceară să-i fie respectată libertatea de a ființa.
Motto: “Sadness is just another word for not enough coffee” („Tristețea este doar un alt cuvânt pentru insuficientă cafea”)
Am ascultat recent o mulțime de piese „cu cafea”. De ceva timp mă tot gândeam să asociez titlului coffeemood niște muzică bună. Propun o listă de cântece despre cafea care îmi plac cel mai mult și care îmi creează o bună dispoziție dimineața. Sau la amiază. Sau noaptea
1. o piesă extraordinară, probabil preferata – există mai multe interpretări.
2. un filmuleț în cinstea cafelei – amuzant, pozitiv și plin de bună dispoziție.
3. un cântec în limba română – versuri frumoase, voce încântătoare. superb, mai în scurt.
4. o piesă mai veche, destul de simplă, care merită totuși să fie adusă în prezent.
5. o piesă tonifiantă prin ritmul ei deosebit. am auzit-o pentru prima data recent.
6. cum fără rock ‘n’ roll? dansant, tonifiant, vesel. oare dacă beau 40 de cești de cafea, o să pot cânta și eu așa?
7. se începe cam greu după părerea mea, refrenul e însă încântător. Trezireaaaaaaaaa!
8. e suficient să spun: bob marley. mă duce cu gândul la „încă una și mă duc”
9. m-am bucurat să ascult o piesă despre cafea în interpretarea unui basarabean. e un început.
10. nu am idee de ce se numește „dintr-o cafea”. nu e despre cafea. totuși, e o piesă frumoasă și tonifiantă.
Sper să vă placă. Relaxați-vă și tonifiați-vă cu muzică frumoasă, cafea amară, femei dulci și, desigur, primăveri de început.
P.S. Apropo de cafea, așa-numita cafea nes sau solubilă este o pseudo-cafea. Riscați și beți o cafea adevărată. Cine știe, poate vă place.
Motto: „Arborele moare în pace, cu simplitate și frumusețe. Cu frumusețe, pentru că nu trișează și nici nu face grimase, pentru că nu se teme și nu regretă nimic.” (L. Tolstoi)
Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre moarte. Moartea în sensul ei de continuare a vieții, nu de întrerupere a ceva. Dar nu știu mai nimic despre moarte. Nu am idee dacă e femeie sau bărbat, dacă te ia sau de fapt te duce, dacă este spontană sau are un program clar stabilit, dacă te omoară sau de fapt te învie, dacă e un dar sau e un blestem. Când voi cunoaște moartea mai îndeaproape, voi scrie, neapărat voi scrie. Acum îi las pe alții să vorbească.
„..îi sfătuia pe credincioși să nu facă comedie în ceasul morții, nici să nu preschimbe în scenă de teatru patul de moarte, ci să moară simplu și natural, adăugând că mulți dintre marii sfinți au murit ca animalele: culcându-se ca să moară. Iar de aici scot că, spunându-se „a murit ca un câine”, nu se ține seama că o astfel de moarte e o moarte de sfânt. Pentru omul perfect, a muri este o simplă funcție fiziologică, ceva cam ca a dormi.” (Unamuno)
„Fă zilnic în așa fel încât să-ți meriți somnul și să-ți fie odihna creierului pregătire pentru când ți se va odihni inima. Fă să-ți meriți moartea.” (Unamuno)
„Oare de ce ne bucurăm când se naște cineva și plângem la înmormântare? O fi deoarece nu suntem persoana implicată în procesul respectiv.” (Mark Twain)
„Oamenii nu acceptă încă moartea ca făcând parte din viață. moartea reprezintă un tabu, la fel cum era sexul acum o sută de ani. Odată cu acceptarea morții, omul va începe să-și accepte și bătrânețea. Pregătiți-vă pentru moarte. Meditați. Priviți moartea în față. Aceasta este cea mai înaltă experiență pe care o poate trăi cineva. Dacă puteți privi moartea în față, veți descoperi că sunteți nemuritor. Singurul care moare este trupul. Nu ratați momentul morții. Ea vă va oferi cel mai frumos dar al vieții, darul de despărțire. Foarte puțini oameni conștientizează acest dar, căci nimeni nu este pregătit pentru acest moment. Moartea îi ia prin surprindere.” (Osho)
„Băiețelul nu voia să plece din cimitirul unde fusese îngropat bunicul său și părinții intraseră în panică. În cele din urmă a exclamat: „dar, mamă, aștept să urce la ceruri!” Da, acestui copil i se spusese că bunicul va urca la ceruri. Să ne imaginăm că băiețelul nu ar fi putut rosti aceste cuvinte. Câte comportamente pline de anxietate nu ar fi încercat să exprime dinăuntrul lui aceste întrebări! Ar fi mai bine să spunem: „Nu știu unde e bunicul, a murit, dar, potrivit credinței mele, eu mi-aș dori să fie în locul pe care îl numim rai sau cer.” (Jacques Salomé)
„Când moare un om pe care îl iubești, întâlnești cu adevărat moartea.” (Osho)
„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.” (Grigore Vieru)
Durerea face parte din evoluția noastră. Tot ce ne face mai buni își are rostul său. Mi-aș dori să integrez toate sensurile citate mai sus în trăirea vieții și a morții.
Motto: „Mă grăbesc să râd de toate, de teamă ca voi fi obligat să plâng.” (Beaumarchais)
A fost odată ca de fiecare dată. Mergeam pe stradă, la vale sau la deal, nu mai țin minte. Un tip cu geacă de piele și cu pantofi ascuțiți în vârf m-a apucat de mână și mi-a spus:
- Domnișoară, unde așa grăbită?
- Undeva unde să nu fii tu. O zi bună! am zis calm, fiind obișnuită cu așa abordări chișinevskiie.
Tipul, vădit frustrat, a ridicat brațul său plin de brățări aurite și mi-a strigat:
- Tu știi cine sunt eu? Cum îndrăznești? Eu sunt… s-a aplecat la urechea mea, uitându-se precaut în toate părție, eu sunt… vampirrrrr. Uite colții, zice, uite și mușcătura, întinzându-și gâtul jegos și deschizând gura așa de tare încât am putut remarca ușor că un colte era cariat.
Știam că vampirii sunt eleganți, șarmanți, nemuritori, mi-i imaginam pictori sau poeți, cu ochii triști din cauza eternității lor care pune multe dileme și cu o expresie a feței care să inspire frică și admirație. Iar în fața mea – o specie foarte ciudată care susține că e vampir. Ei, dar în orice pădure sunt și uscături. M-a intrigat. L-am ascultat.
„Mă cheamă Vampirușa. Ei, mă cheamă Vanea, dar mi-am dat singur un nume mai strașnic. Eram la Italia, la stroikă. Știi ce greu e? Mucoșii de-alde voi habar n-au. Am cărat toată ziua saci și cărămizi, murdar și transpirat. În drum spre casă, s-a apropiat unu’ de mine – înalt, tânăr și cam ciudat.
Îmi zice: „Mi-e foame. Îmi pare rău că trebuie să decad atât de jos, omule, dar am avut un secol greu.”
Eu m-am stropșit la el: „Du-te și cară mortar, că și mie mi-e foame. Da’ iaca lucrezi, nu vezi?”
Necunoscutul m-a luat de umeri, s-a uitat trist în ochii mei și mi-a zis: „Ascultă, nu mă călca pe nervi – eu azi am fost călcat de o mașină, m-a lăsat nevasta pentru un preot, am împlinit 987 de ani și m-am cam săturat să dorm ziua și să umblu noaptea, vreau să beau bere și să-mi cadă dinții, dar pentru asta trebuie ca al 988-lea pe care îl mușc să accepte. Așadar, accepți?”
„Ei, mare brânză, și eu azi am fost călcat în picioare de vreo 7 șefi, nevasta demult m-a lăsat pentru un vibrator, am împlinit 37, dar arăt de 57, m-am săturat să nu mai am timp să dorm și mi-a căzut majoritatea dinților. E drept, bere și eu vreau. Eh, dar dacă ai ști ce vin fac eu, de casă, în beci. Mi-e așa de drag, tucma îl am în sânge.”
„Nu te cred că e așa bun vinul tău. Aș putea să-l gust, dacă m-ai lăsa să te mușc. Altfel, nu te cred.”
„Ei, mă ofensezi. Vinul meu… Bun, hai mușcă-mă. Dar dacă o să mă doară, am să-ți dau vreo două.”
Și iaca de atunci umblu de colo colo. N-am zis nimănui despre asta. Ei, adică i-am zis mătușii Vasilița, dar ea a murit pe loc. Apoi, i-am zis și la o vecină din sat, frumușică foc, dar ea, nebuna, a luat și a povestit la toți. Au închis-o cu nebunii. Trebuia să zic cuiva. Nu pot bea vin, vinișorul meu. Acesta e unicul regret. A, mai e unul, îmi pare rău că moda așa repede se schimbă, căci eu nu mă pot despărți de scurtca mea de piele. E piele de om, apropo. De politician. Ha-ha-ha!”
M-am îndepărtat mirată și deloc amuzată, în timp ce Vanea-Vampirușa mi-a strigat: „Auzi, totuși de ce s-a scumpit laptele? Mi-am luat un câine, îi dau lapte și e mult mai scump decât atunci când am plecat eu la Italia.”
P.S. Nu înțeleg de ce toți se tem de vampiri, deși nimeni nu a văzut unul. Politicienii, de asemenea, sug sângele poporului, dar nimeni nu fuge de ei. Sau de țânțari. Nimeni nu se teme nici de țânțari și ăștia nu mor la lumină, lua-i-ar naiba. Poate dacă am fi amabili cu vampirii, le-am propune o cană de sânge când se ivesc, nu ar mai intra în panică mușcând tot ce se nimerește. Așa spun bunele maniere, pune omul la masă… vampirul, de fapt. N-am nimic cu vampirii, să nu credeți cumva că am. Cred că ar trebui să le permitem să protesteze pentru dreptul de a fi așa cum sunt. Desigur, vor protesta noaptea.
