Crăciunul și Bestia

4 comentarii

Motto: „Dacă ai 2 cămăși, vinde una și cumpără-ți un trandafir.” (proverb chinezesc)

Intenționam să vorbesc despre recenta anunțare de către NASA a descoperirii unei planete din afara sistemului nostru solar – Kepler 22b – asemănătoare Pământului și potențial locuibilă, dar se apropie totuși Crăciunul. Așa că, să-i dăm Crăciunului ce-i al Crăciunului.

Sărbatorile de iarnă, inclusiv Crăciunul, care se vor numi în continuare Crăciunul, și omul adult, care se va numi în continuare, Bestia, au încheiat de vreo 18 secole un contract (dacă acceptăm că sărbătorile de Crăciun înglobează și rituri pre-creștine, atunci durata contractului crește semnificativ).

Obiectul contractului constă în sprijinirea Bestiei de către Crăciun, astfel încât Bestia să devină mai bună, să creadă în minune, poveste și bucurie.

Însă Bestia nu se transformă mereu în Prinț. Se întâmplă astfel doar dacă Bestia are grijă de cei din jur, de propriul suflet (și de flori – în poveste) tot anul, până la venirea sărbătorilor salvatoare. Crăciunul își îndeplinește obligația, vine în fiecare an, fără întârziere, fără supărare, cu multă iubire. Așa că depinde doar de Bestie dacă va deveni sau nu Prinț.

Dacă Bestia nu dă dovadă de iubire și grijă tot anul, Crăciunul nu o va putea salva. Iar tot ce va obține Bestia nu va fi decât o mască de Prinț.

Am auzit undeva că nu există Moș Crăciun. Ei, baliverne. Ne place să o facem pe realiștii și înțelepții. Și poate că, la nivel rațional, avem dreptate. Dar oare cele mai fericite momente din viața noastră s-au manifestat la nivel rațional? Oare descoperirea planetei Kepler 22b e mai credibilă decât existența lui Moș Crăciun? Și, încercând să renunțăm, măcar pentru o clipă, la raționamente logice și posibile, oare cine nu ar vrea astăzi, acum, să creadă că undeva există un Moș Crăciun? Că există cineva care se gândește la noi, care ne lasă mici suprize și care poate aduce zâmbete celor triști. Dacă am lăsa magia să vină la noi, poate că ar veni. Copii fiind, până și strănutul ne părea magic. Crăciunul vine pentru a ne reaminti că putem fi copii.

Am aflat o poveste interesantă de la un prieten (o latură a magiei pentru cei mai realiști dintre noi). Cum că Moș Crăciun există, doar că el nu are timp să vină la toți și, din acest motiv, și-a găsit cât mai multe ajutoare – părinți, pitici, bunici. Cine vrea să-l ajute pe Moș Crăciun?

Am auzit prea des îndemnul: „De Crăciun, putem fi mai buni”. Niciodată nu am înțeles ce înseamnă mai buni și dacă în restul anului ni se permite să fim răi. Oamenii sunt buni. Crăciunul nu poate face Bestia mai bună, el vine doar pentru a-i aminti asta. Așa că să nu așteptăm să vină Crăciunul să ne salveze. Putem alege să fim Prinț sau Bestie încă un an. Doar după ce vom alege, doar atunci ne va putea salva Crăciunul.

P.S. Bucuria și zâmbetul sunt adevăratele daruri. Închide-ți blogul, mergeți la cel care vă este acum alături, oricine ar fi, și îmbrățișați-l. Încercați. Ca să nu mai amânăm bunătatea pentru sărbători, ca să nu mai spunem că nu e momentul potrivit, persoana potrivită, ca să știm că am încercat să ne amintim a fi copii. Crăciunul e mereu în noi.

*carte: Micul Prinț, Antoine de Saint Exupery.

Valori și principii

Lasă un comentariu

Motto: (în Dilema Veche) „Replica unei domnişoare foarte fardate, într-o după-amiază de duminică, mi-a sunat ionescian: – Fată, eu cel mai bine mă simt cînd mă machiez. Măcar ştiu că fac ceva.”

Pre-Scriptum (dacă există P.S., de ce n-ar exista și Pre.S.): O postare scurtă. Mai mult un gând decât o meditație.

Cam asta se întâmplă  și în țara noastră: în ziua de azi, în săptămâna de azi, în anul de azi, în deceniul de azi. Umblă toți machiați. Se fardează mereu cu cuvinte frumoase. Sunt prospectivi. Altceva nu știu să facă. Au mai rămas câțiva fără stridențe pe obraz, cu pielea curată, dar strigătele lor nu se aud în circul zglobiu al tărâmului moldav. Oare numai la noi să fie așa? Cred că e timpul să strigăm „Regele e gol!”.

–       A murit X?

–       Cine-i ăsta?

–       Ei, scrie presa mult despre X. Și va mai scrie.

–       Păi, atunci trimiteți flori – multe flori – și bani pentru un sicriu. Sau să mă duc chiar eu la înmormântare? Ce cămașă să-mi iau, a?

Și apropo de asta, cică „regii vor să fie ajutați, nu depășiți”… Cam mulți regi avem noi și cam puțini cei care doresc să-i depășească. E timpul de un sănătos sfârșit al lumii.

*carte: Un om sfârșit, Giovanni Papini

Tristan sau Isolda? sau Iubirea la morgă

Lasă un comentariu

În loc de motto:

Я не люблю фатального исхода,
От жизни никогда не устаю.
Я не люблю любое время года,
Когда веселых песен не пою. (V. Vîsoțki)

Nu am de gând să fac o digresiune lirică. Promit. Știu că subiectul a devenit plictisitor în dimensiunea lui idilică. Mărioara nu mai poate de dorul lui Ionel și nouă ni-i jăli. Și ei tot ii jăli. Când și lui ii jăli, e bine. Atunci ea vrea mulți copii cu el. Și mașină de spălat, dacă se poate. Sau în dimensiunea tragică. Isolda nu va fi cu Tristan. Și nu va avea mașină de spălat. În schimb va rămâne iubirea, cu ei morți clarcă. Cică numa așa e posibil.

În limba română există două cuvinte: iubire și dragoste, ambele din slavă. Latinescul Amor a devenit peiorativ. Grecii aveau patru nuanțe: eros (un fel de iubire pasională), philia (un fel de dragoste prietenească), storge (un fel de dragoste părintească și cea dintre soț și soție, iubirea de familie) și agape (un fel de dragoste dumnezeiască, adorație conștientă – aici m-am cam încâlcit). Ei și cu ce ne ajiută asta pe noi? (A, apropo, nu mă ating de iubirea părintească sau de altele de genul. Acolo totul e clar.)

Este iubirea dintre un bărbat și o femeie o iubire pasională sau una de familie? Dacă dispare pasiunea, putem vorbi despre iubire? Trebuie să căutăm pasiunea sau e suficientă iubirea „pașnică”? Dacă e suficientă, de ce oamenii se tot îndrăgostesc? De ce oamenii care nu au o persoană iubită (bidirecțional) nu sunt fericiți chiar dacă au restul totul? Ce e mai important: căutarea sinelui prin iubire sau controlarea sinelui prin datorie? Presupune iubirea raționalitate? Iubirea presupune dor și dorință de a fi iubit? Există iubire veșnică (fără să ne îngropăm în beton sau să ne înjunghiem, desigur, pentru a o proteja)? Și, în final, ce e mai important: fericirea ta sau fericirea celorlalți?

E iubirea o ființă aparte, la fel ca ura, indiferența, supărarea, care se plimbă prin Chișinău și dăruie garoafe? Na-ți o garoafă, hai dă să intru oleacă. Sau iubirea și restu’ echipei nu există de fapt, iar iubirea aparține omului, că omul a făcut să existe iubirea sau ura?

Am întrebat patru oameni. Este interesant să urmărești desfășurarea lor – se contrazic, recunosc că se contrazic, au răspunsuri și apoi zic că nu știu nimic de fapt. Cam așa: bla, bla, bla, bla, ei, nu știu eu nică. Cică ne facem teorii care să justifice propriile noastre comportamente. Aceste persoane vorbeau „prosta tak”, nu știau că vor deveni definiții oficializate, așa că gândurile sunt pure, necontrolate. Îmi cer iertare de la oameni.  Iaca poftim:

B1. Iubirea presupune suferință. Și dor. Chiar dacă ai persoana lângă tine, oricum suferința rămâne. Pentru că menirea iubirii este să te facă mai omenesc, să evoluezi, nu să-ți aducă fericirea. Iubirea nu-i crucea roșie, ea te face să simți, să gândești, să ai reflecții, să ai sentimente, să ai dezamăgiri și suferințe, desigur. Iubirea presupune dimensiunea tragică.

B2. Iubirea nu trebuie să aducă suferință. Dacă iubești pe cineva cu adevărat, trebuie să fii fericit de la iubirea asta și să nu aștepți îndeplinirea sau reciprocitatea. Iubirea adevărată e aceea care aduce fericire însăși de la faptul că iubești și gata. Dacă aștepți să fii iubit și nu ești fericit că nu ești iubit, ceva nu-i ok. Iar pasiunea e până la cunoașterea completă. Dupa aia dispare dacă nu faci ceva. Iubirea e un izvor care dă și nu vrea nimic în schimb, iubire necondiționată, supremă. Nu e Dumnezeu, că nu poate fi, dar are spre ce tinde sau, mă rog, are o sursă de alimentare.

F1. Nu-mi pun întrebarea. Just don’t care. (pauză) Ei, eu cred că iubirea e universală. Că-i pentru mama, tata, fiu sau bărbat, totuna. Între bărbat și femeie pe lângă iubire apare și pasiunea, adică atunci când ți se rupe „bașnea”. Dar ma interesează mai tare moartea decât iubirea, care e un fel de muci și lacrimi cu oleacă de orgasm din când în când.

B3. Iubirea e un ingredient ca să facă viața mai plăcută și mai plină de sens. Noi decidem când apare iubirea și când se termină și alegem ce iubim. Cam totul e clar. Nu chiar totul, pentru că în plin „proces” al iubirii creierul nu judecă foarte rațional. Iubirea pentru femeie e 70% sexuală, spre deosebire de cea pentru copil, de exemplu, care e genetică. Când din 70% rămâne mai puțin, s-ar putea să fii flămând și să vrei mai mult, căutând altă iubire, sau s-ar putea să nu simți nevoia și să te saturi cu 20%.

Corect ar fi să zic și eu ceva. Orice aș zice o să iasă blablablabla, cu finalul: caroce, m-am zăpăcit – nu știu nică. Hai, davai.

F2. Iubirea, cred eu, este cel mai important element și vine din om, nu din afara lui. Nu există de sine stătătoare. Adică iubirea există pentru că oamenii iubesc, nu oamenii iubesc pentru că există iubire. E mai importantă decât datoria, familia (sau nu?), cariera, orice. Deoarece iubirea e unica emoție care ne lasă să căutăm adânc de tot în sine. Mai ales aia tragică, probabil. Iar căutarea de sine e mai importantă decât menținerea unei ordini stabilite social. Iubirea e cea mai antisocială formă de manifestare. Sunt oameni care spun că pot fi fericiți având o iubire familială fără pasiuni și arderi. Eu sunt flămândă de iubire. Iar să iubești e să vrei să împărtășești, să-ți placă faci cafea celuilalt dimineața, să vrei să privești secole întregi, să vrei să atingi și să simți energia pură atunci, când faci sex să nu existe eul, să nu mai simți pe „tine”, cam așa cum experimentează ăștia cu yoga, buddha, adică despărțirea de trup. Iubirea șterge limitele mândriei, orgoliului, timpului, oboselii, nu există piedici în calea ei. Dacă găsim piedici, înseamnă că nu-i iubire. Iubirea e să vrei alături omul iubit. Fix de asta iubirea e unicul sentiment în care nefericirea nu e opusul fericirii. Nu alegem să iubim sau pe cine. Sau alegem, dar alegerea nu e conștientă, ea vine din întreaga ființare a noastră, adică din toate experiențele, nevoile, eșecurile, din esența noastră. Iubire eternă? Nu știu. Dar aleg iubirea temporară uneia cu doar 20% pasiune. Înainte, limba română spunea la sex preaiubire, adică mai mult decât iubirea, treapta superioară. Restul e sex tehnic. Nu cred în: dacă vei fi scoate mai des gunoiul și-mi vei aduce flori, te voi iubi mai mult. Te înșeli pe tine crezând asta. Iubești un om fix așa cum este, iubești ființarea lui. Nu-ți trebuie să fie altfel. Iubirea e nebună, spontană, sinceră și poate tot. Și anulază timpul în concepția lui umană. Atunci nu există timp. De asta și o iubesc. Iubirea e ca o ființă. Rotundă hai să zic. Adică bidirecțională. Dacă nu iubesc doi, înseamnă că nu e iubire. Nu iubirea aia. E și unică astfel, pentru că dacă urăști, admiri, îți este frică unidirecțional, apare ura, admirația, frica. Iubirea capătă viață doar dacă e din ambele părți. Ei, am amețit deamu. Chiar că amu pot să zic: nu am răspunsuri. Nu știu nică.

P.S. Mi-a zis cineva că textele is prea lungi pe blog. Îmi cer iertare de la cei plictisiți. Dar blogul nu e site de informare, ci verbalizarea mea. Am obiceiul să mă verbalizez pe distanțe mari. Poate uneori voi fi mai succintă. Și nu oblig pe nimeni să-l citească. Măcar atât.

P.P.S. N-am spus decât vreo 10% despre iubire ce mi-a venit în cap. Și chiar de aș spune tot, nu ar fi nicio diferență. Iubește și fă ce vrei!

*carte: Cartea despre sex, Osho

manifest împotriva lirismului sau despre adevăr, vină și cum poate scrie un moldovean multilingv

3 comentarii

motto: „Urăsc orice etichetă; dacă însă este una care mi-ar fi mai suportabilă este cea de ideoclast, de spărgător de idei. Cum vreau să le distrug? Ca pe ghete, însușindu-mi-le și uzându-le.” (Miguel de Unamuno)

Caroce, tăt prikolu este că numa eu sunt vinovată. Fara emfază. Prosta eu sunt vinovată. Da, asta nu merge într-o carte, are rusisme. Prikini!? Ru-sis-me… Nașpa.

Da, anyway, cherchez la femme. Chiar dacă eu amu tipa mă prikalesc, oricum adevăru’, cum se zice, gol-goluț este… Ți-nchipui, adevăr gol-goluț. D’apoi ar muri toți în fața unui adevăr gol-goluț. Unii de pudoare, alții de frică, alții din rușinea goliciunii unui monstru.

Ei, da’ eram la faza cu adevărul. Mai în scurt, adevărul gol-goluț este faptul că, într-adevăr, eu, EU, da EU, eram ființa inconvenientă în tot sistemul mondial al familiilor fericite și constipate. MDA, asta e interjecție, nu abreviere pentru MOLDOVA. Deci, mda, eu sunt vinovată. Iaca măi, ce noutate. Limbaj viciat. Limbaj cinic. Și cum dracu’ să trăiești fără cinism? Cine îmi spune? Careva acolo? Iaka fără cinism. Dap’ e insuportabil. Adică – să bei cafeaua fără să ironizezi gustul ei dulce și amar? Oh! Adică să mergi la piață și roșiile să-ți pară roșii și castraveții – castraveți. Păi, dar, fraților, nu ați știut că roșiile nu sunt roșii, iar castraveții nu sunt castraveți? Roșiile sunt, de fapt, piersice care au semințe. Dacă asta vrem să facem din ele, asta facem. Da’ cu condiția să nu ne plângem că nu mai au gust de roșii.

Da despre ce vorbesc eu aici? Taximetristul a cerut 30 de lei. De obicei, cere 25. Sau a fost un nene care a cerut 50. Ah, da, a fost unu’ negru (taxiul, nu nenea) care a cerut 60. Psft! Ce glumă. Aceeași distanță. Alți bani. Mașina face diferența. De fapt, șoferul – țăranul de șofer – face diferența. Cu o soție constipată, cu sex o dată la 3 luni, dar vrea 60 de lei pentru o călătorie. Cică ne-a rupt. Așa mai rupe și el vreo fată. Sărmanu’. Na-ți 60 de lei. Dormi bine la noapte.

P.S. Dacă luăm mereu lucrurile în serios, o să explodăm. Și nu de alta, da o să pută. Așa ca nu luați nică în serios aici. Hai să ne jucăm de-a ascunselea, de-a ascunselea.

*carte interesantă: Apărarea lui Galilei, Octavian Paler

de-ale casei

4 comentarii

Cică am niște obiceiuri:

1. Motto – voi pune mottouri, chestii deștepte spuse de oameni mai mari la cap decât mine, deoarece ce s-a putut spune deștept s-a zis deamu. Precum o dzîs odată și nenea     Eco, nimic nou sub soare nu se poate spune în lume. (Sfat: puteți citi numai motourile, ajung pentru iluminare)

2. Carte – voi adăuga cărți interesante, pe care le citesc acum și pe care vi le sugerez cu inima deschisă.

3. Spoati de adăugat obiceiuri noi. Propuneri?

(aici voi adăuga propunerile acceptate) + dacă găsesc vreun banc să te piși de râs, îl zic; + ‘om încerca și provocări;

Poloboacele

Un comentariu

Băiatul meu de 2 ani îmi tot spunea să-i povestesc ceva despre poloboc…Din lipsă de imaginație pentru un fir narativ copilăresc, a ieșit o totală polobocărie 🙂 

motto: „De ce Dumnezeu sînt român şi nu tenie sau ocean?“ M. Cărtărescu

Erau odată 4 poloboace. Erau toate din lemn, că, na, erau poloboace. Dar fostul stăpân sau cine știe cine – poate chiar singure – a luat și le-a vopsit, să pară diferite, să respecte, cică, diversitatea democrației. Sigur că poloboacele nu aveau idee ce înseamnă acest cuvânt și nici nu-l prea puteau pronunța. Oricât s-ar fi străduit, din gura lor dogită ieșea un fel de „polobocrație” sau „demopolobocie”. Tot acolo…

Ei, uite că vă spuneam, despre culoarea poloboacelor. Unul era roșu – frumoasă culoare, puternică, vioaie și cam nervoasă. Unul era verde – un fel de amintire a vechilor codri. Unul era albastru deschis – să le pară ca văd cerul în locul podului răblăgit. Iar ultimul era așa o amestecătură de albastru cu roșu. Nu mai avea alte culori cel care le-a vopsit și a încropit o amestecătură de simboluri. Dar ce vă spun eu acum aiureli, când măcar nici nu contează culoarea – toate erau din lemn. Problema nu e în lemn, desigur, dar în faptul că lemnul acesta putrezise demult, până și cariile l-au părăsit, căci nu mai găseau nimic bun în el. Lemul mirosea urât și a mucegai. În beciul nostru, un beci drag nouă, era o umezeală și o murdărieeeee… Iar asta pentru că beciul nu mai avea stăpân. Iar pentru că poloboacele aproape goale hodorogeau cel mai mult și cel mai tare, s-au numit ele singure stăpâne. Stăpâne peste morcovi stricați, cepe bâhlite, cartofi putreziți, mere împuțite și câte și mai câte. Da’ erau stăpâne. Ce mândrie pe capul lor, pe doaga lor, adică. Într-o zi, apăru de undeva un frate-stăpân, care a intrat în beci și și-a pus mâinile în cap. Aoleu, ce mizerie. Le-a propus locatarilor beciului să-i ajute, să-i scoată afară pentru aerisire, să spele pereții de mucegai, să dea cu var și să readucă beciului lumină și aer.

Câtă gălăgie se ridică! Poloboacele începură să strige, cel mai tare desigur, că nu are dreptul nimeni să se bage în treburile beciului lor, că ele sunt acolo stăpâne și că trebuie să supunem votului. Cepele stricate se ridicară și ele cu vorba: cum să intre cineva în beciul lor, păi cum rămâne cu indpendența așa greu câștigată? Un măr bâhlit își ascuți și el glăsciorul: e trădare, de trei ori trădare! Mai rămăsese câte o prăsadă sau măr, câte un morcov sau usturoi întregi la minte, of, mă iertați, la coajă. Acestea încercară să protesteze, să spună celorlalți că dacă o mai duc așa nu va mai rămâne nimic din beci, că și pereții se vor surpa, că se vor transforma cu toții în resturi putrezite. Dar cine le auzea? Cepele, merele, cartofii, țelina, morcovii, prăsadele stricate știau că o eventuală curățire a beciului va duce la scoaterea lor afară, la aruncarea lor la porci sau poate chiar la arderea lor. Undeva în adâncul miezului simțeau că nu mai sunt bune de nimic, că ar trebui să lase locul unor legume și fructe proaspete pentru ca beciul atât de drag lor să trăiască. Poloboacele știau că nu mai folosesc nici ele la nimic și erau atât de speriate că vor fi scoase și date pe foc, încât începură a hodorgi și plescăi într-un răget polobocesc de neimaginat. Unul mai avea nițel vin în el – împuțit ca vai de el. Altul – avea niște varză stricată de îți muta nasul. Al treilea era gol de tot, numai o pânză de mucegai la fund. Al patrulea avea niște harbuji – clociți și ei. Da nici la gunoi nu voiau. Cum, mărețele și unicele-care-știu-tot poloboace să ajungă pe foc? Să vină niște mucoși cu lemnu’ tânăr? Să fie lumină în beci, curat și belșug? Păi asta însemna pieirea lor. Nu puteau permite așa ceva. Dă-l încolo de beci. Nouă ne e bine și așa.

Mda… Beciul săracu abia de mai răsufla, nici nu putea vorbi să spună și el ce vrea. Cele câteva mere sau cepe sau prăsade sau gutuie bunicele au plecat în alte beciuri. Se gândeau odată să vină înapoi, să facă ordine aici – casa lor dragă. Dar au aflat că cei care se întorceau, începeau a se împuți de la ușă sau, dacă nu se împuțeau benevol, erau aruncate cu de-a sila în poloboacele stătute. Iar acolo se bâhleau fără nicio scăpare. Cel care a propus să facă ordine în beci, a mai venit o dată și încă o dată, dar același refuz gălăgios. Mai bine ar lua toporul și ar termina cu poloboacele vesel-colorate, veșmânt fățarnic pentru adevăratul lemn putrezit. Lemnul era stricat, trebuiau cumva să-l ascundă. Acel potențial stăpân se gândi că nu poate lua iaca-șa din nimic toporul, că n-ar fi prea democratic și corect, până la urmă fiecare are dreptul la, cum o cheamă, autoidentificare. Vrei să putrezești, putrezește. Și atunci le-a propus poloboacelor să decidă prin vot. Au cam strâmbat din nas, dar au acceptat – ce altceva puteau să voteze toate stricăciunile alea din beci decât mucegăirea și putrezirea?

Erau acum liniștite poloboacele. Și cepele stricate. Și merele stricate. Și perele stricate. Și nucile stricate. Și toate stricatele. Și toți stricații. Poate s-o găsi cineva care să ia un topor plin de democrație și să termine odată cu mucegaiul din beci.