Băiatul meu de 2 ani îmi tot spunea să-i povestesc ceva despre poloboc…Din lipsă de imaginație pentru un fir narativ copilăresc, a ieșit o totală polobocărie 🙂 

motto: „De ce Dumnezeu sînt român şi nu tenie sau ocean?“ M. Cărtărescu

Erau odată 4 poloboace. Erau toate din lemn, că, na, erau poloboace. Dar fostul stăpân sau cine știe cine – poate chiar singure – a luat și le-a vopsit, să pară diferite, să respecte, cică, diversitatea democrației. Sigur că poloboacele nu aveau idee ce înseamnă acest cuvânt și nici nu-l prea puteau pronunța. Oricât s-ar fi străduit, din gura lor dogită ieșea un fel de „polobocrație” sau „demopolobocie”. Tot acolo…

Ei, uite că vă spuneam, despre culoarea poloboacelor. Unul era roșu – frumoasă culoare, puternică, vioaie și cam nervoasă. Unul era verde – un fel de amintire a vechilor codri. Unul era albastru deschis – să le pară ca văd cerul în locul podului răblăgit. Iar ultimul era așa o amestecătură de albastru cu roșu. Nu mai avea alte culori cel care le-a vopsit și a încropit o amestecătură de simboluri. Dar ce vă spun eu acum aiureli, când măcar nici nu contează culoarea – toate erau din lemn. Problema nu e în lemn, desigur, dar în faptul că lemnul acesta putrezise demult, până și cariile l-au părăsit, căci nu mai găseau nimic bun în el. Lemul mirosea urât și a mucegai. În beciul nostru, un beci drag nouă, era o umezeală și o murdărieeeee… Iar asta pentru că beciul nu mai avea stăpân. Iar pentru că poloboacele aproape goale hodorogeau cel mai mult și cel mai tare, s-au numit ele singure stăpâne. Stăpâne peste morcovi stricați, cepe bâhlite, cartofi putreziți, mere împuțite și câte și mai câte. Da’ erau stăpâne. Ce mândrie pe capul lor, pe doaga lor, adică. Într-o zi, apăru de undeva un frate-stăpân, care a intrat în beci și și-a pus mâinile în cap. Aoleu, ce mizerie. Le-a propus locatarilor beciului să-i ajute, să-i scoată afară pentru aerisire, să spele pereții de mucegai, să dea cu var și să readucă beciului lumină și aer.

Câtă gălăgie se ridică! Poloboacele începură să strige, cel mai tare desigur, că nu are dreptul nimeni să se bage în treburile beciului lor, că ele sunt acolo stăpâne și că trebuie să supunem votului. Cepele stricate se ridicară și ele cu vorba: cum să intre cineva în beciul lor, păi cum rămâne cu indpendența așa greu câștigată? Un măr bâhlit își ascuți și el glăsciorul: e trădare, de trei ori trădare! Mai rămăsese câte o prăsadă sau măr, câte un morcov sau usturoi întregi la minte, of, mă iertați, la coajă. Acestea încercară să protesteze, să spună celorlalți că dacă o mai duc așa nu va mai rămâne nimic din beci, că și pereții se vor surpa, că se vor transforma cu toții în resturi putrezite. Dar cine le auzea? Cepele, merele, cartofii, țelina, morcovii, prăsadele stricate știau că o eventuală curățire a beciului va duce la scoaterea lor afară, la aruncarea lor la porci sau poate chiar la arderea lor. Undeva în adâncul miezului simțeau că nu mai sunt bune de nimic, că ar trebui să lase locul unor legume și fructe proaspete pentru ca beciul atât de drag lor să trăiască. Poloboacele știau că nu mai folosesc nici ele la nimic și erau atât de speriate că vor fi scoase și date pe foc, încât începură a hodorgi și plescăi într-un răget polobocesc de neimaginat. Unul mai avea nițel vin în el – împuțit ca vai de el. Altul – avea niște varză stricată de îți muta nasul. Al treilea era gol de tot, numai o pânză de mucegai la fund. Al patrulea avea niște harbuji – clociți și ei. Da nici la gunoi nu voiau. Cum, mărețele și unicele-care-știu-tot poloboace să ajungă pe foc? Să vină niște mucoși cu lemnu’ tânăr? Să fie lumină în beci, curat și belșug? Păi asta însemna pieirea lor. Nu puteau permite așa ceva. Dă-l încolo de beci. Nouă ne e bine și așa.

Mda… Beciul săracu abia de mai răsufla, nici nu putea vorbi să spună și el ce vrea. Cele câteva mere sau cepe sau prăsade sau gutuie bunicele au plecat în alte beciuri. Se gândeau odată să vină înapoi, să facă ordine aici – casa lor dragă. Dar au aflat că cei care se întorceau, începeau a se împuți de la ușă sau, dacă nu se împuțeau benevol, erau aruncate cu de-a sila în poloboacele stătute. Iar acolo se bâhleau fără nicio scăpare. Cel care a propus să facă ordine în beci, a mai venit o dată și încă o dată, dar același refuz gălăgios. Mai bine ar lua toporul și ar termina cu poloboacele vesel-colorate, veșmânt fățarnic pentru adevăratul lemn putrezit. Lemnul era stricat, trebuiau cumva să-l ascundă. Acel potențial stăpân se gândi că nu poate lua iaca-șa din nimic toporul, că n-ar fi prea democratic și corect, până la urmă fiecare are dreptul la, cum o cheamă, autoidentificare. Vrei să putrezești, putrezește. Și atunci le-a propus poloboacelor să decidă prin vot. Au cam strâmbat din nas, dar au acceptat – ce altceva puteau să voteze toate stricăciunile alea din beci decât mucegăirea și putrezirea?

Erau acum liniștite poloboacele. Și cepele stricate. Și merele stricate. Și perele stricate. Și nucile stricate. Și toate stricatele. Și toți stricații. Poate s-o găsi cineva care să ia un topor plin de democrație și să termine odată cu mucegaiul din beci.

Reclame