În loc de motto:

Я не люблю фатального исхода,
От жизни никогда не устаю.
Я не люблю любое время года,
Когда веселых песен не пою. (V. Vîsoțki)

Nu am de gând să fac o digresiune lirică. Promit. Știu că subiectul a devenit plictisitor în dimensiunea lui idilică. Mărioara nu mai poate de dorul lui Ionel și nouă ni-i jăli. Și ei tot ii jăli. Când și lui ii jăli, e bine. Atunci ea vrea mulți copii cu el. Și mașină de spălat, dacă se poate. Sau în dimensiunea tragică. Isolda nu va fi cu Tristan. Și nu va avea mașină de spălat. În schimb va rămâne iubirea, cu ei morți clarcă. Cică numa așa e posibil.

În limba română există două cuvinte: iubire și dragoste, ambele din slavă. Latinescul Amor a devenit peiorativ. Grecii aveau patru nuanțe: eros (un fel de iubire pasională), philia (un fel de dragoste prietenească), storge (un fel de dragoste părintească și cea dintre soț și soție, iubirea de familie) și agape (un fel de dragoste dumnezeiască, adorație conștientă – aici m-am cam încâlcit). Ei și cu ce ne ajiută asta pe noi? (A, apropo, nu mă ating de iubirea părintească sau de altele de genul. Acolo totul e clar.)

Este iubirea dintre un bărbat și o femeie o iubire pasională sau una de familie? Dacă dispare pasiunea, putem vorbi despre iubire? Trebuie să căutăm pasiunea sau e suficientă iubirea „pașnică”? Dacă e suficientă, de ce oamenii se tot îndrăgostesc? De ce oamenii care nu au o persoană iubită (bidirecțional) nu sunt fericiți chiar dacă au restul totul? Ce e mai important: căutarea sinelui prin iubire sau controlarea sinelui prin datorie? Presupune iubirea raționalitate? Iubirea presupune dor și dorință de a fi iubit? Există iubire veșnică (fără să ne îngropăm în beton sau să ne înjunghiem, desigur, pentru a o proteja)? Și, în final, ce e mai important: fericirea ta sau fericirea celorlalți?

E iubirea o ființă aparte, la fel ca ura, indiferența, supărarea, care se plimbă prin Chișinău și dăruie garoafe? Na-ți o garoafă, hai dă să intru oleacă. Sau iubirea și restu’ echipei nu există de fapt, iar iubirea aparține omului, că omul a făcut să existe iubirea sau ura?

Am întrebat patru oameni. Este interesant să urmărești desfășurarea lor – se contrazic, recunosc că se contrazic, au răspunsuri și apoi zic că nu știu nimic de fapt. Cam așa: bla, bla, bla, bla, ei, nu știu eu nică. Cică ne facem teorii care să justifice propriile noastre comportamente. Aceste persoane vorbeau „prosta tak”, nu știau că vor deveni definiții oficializate, așa că gândurile sunt pure, necontrolate. Îmi cer iertare de la oameni.  Iaca poftim:

B1. Iubirea presupune suferință. Și dor. Chiar dacă ai persoana lângă tine, oricum suferința rămâne. Pentru că menirea iubirii este să te facă mai omenesc, să evoluezi, nu să-ți aducă fericirea. Iubirea nu-i crucea roșie, ea te face să simți, să gândești, să ai reflecții, să ai sentimente, să ai dezamăgiri și suferințe, desigur. Iubirea presupune dimensiunea tragică.

B2. Iubirea nu trebuie să aducă suferință. Dacă iubești pe cineva cu adevărat, trebuie să fii fericit de la iubirea asta și să nu aștepți îndeplinirea sau reciprocitatea. Iubirea adevărată e aceea care aduce fericire însăși de la faptul că iubești și gata. Dacă aștepți să fii iubit și nu ești fericit că nu ești iubit, ceva nu-i ok. Iar pasiunea e până la cunoașterea completă. Dupa aia dispare dacă nu faci ceva. Iubirea e un izvor care dă și nu vrea nimic în schimb, iubire necondiționată, supremă. Nu e Dumnezeu, că nu poate fi, dar are spre ce tinde sau, mă rog, are o sursă de alimentare.

F1. Nu-mi pun întrebarea. Just don’t care. (pauză) Ei, eu cred că iubirea e universală. Că-i pentru mama, tata, fiu sau bărbat, totuna. Între bărbat și femeie pe lângă iubire apare și pasiunea, adică atunci când ți se rupe „bașnea”. Dar ma interesează mai tare moartea decât iubirea, care e un fel de muci și lacrimi cu oleacă de orgasm din când în când.

B3. Iubirea e un ingredient ca să facă viața mai plăcută și mai plină de sens. Noi decidem când apare iubirea și când se termină și alegem ce iubim. Cam totul e clar. Nu chiar totul, pentru că în plin „proces” al iubirii creierul nu judecă foarte rațional. Iubirea pentru femeie e 70% sexuală, spre deosebire de cea pentru copil, de exemplu, care e genetică. Când din 70% rămâne mai puțin, s-ar putea să fii flămând și să vrei mai mult, căutând altă iubire, sau s-ar putea să nu simți nevoia și să te saturi cu 20%.

Corect ar fi să zic și eu ceva. Orice aș zice o să iasă blablablabla, cu finalul: caroce, m-am zăpăcit – nu știu nică. Hai, davai.

F2. Iubirea, cred eu, este cel mai important element și vine din om, nu din afara lui. Nu există de sine stătătoare. Adică iubirea există pentru că oamenii iubesc, nu oamenii iubesc pentru că există iubire. E mai importantă decât datoria, familia (sau nu?), cariera, orice. Deoarece iubirea e unica emoție care ne lasă să căutăm adânc de tot în sine. Mai ales aia tragică, probabil. Iar căutarea de sine e mai importantă decât menținerea unei ordini stabilite social. Iubirea e cea mai antisocială formă de manifestare. Sunt oameni care spun că pot fi fericiți având o iubire familială fără pasiuni și arderi. Eu sunt flămândă de iubire. Iar să iubești e să vrei să împărtășești, să-ți placă faci cafea celuilalt dimineața, să vrei să privești secole întregi, să vrei să atingi și să simți energia pură atunci, când faci sex să nu existe eul, să nu mai simți pe „tine”, cam așa cum experimentează ăștia cu yoga, buddha, adică despărțirea de trup. Iubirea șterge limitele mândriei, orgoliului, timpului, oboselii, nu există piedici în calea ei. Dacă găsim piedici, înseamnă că nu-i iubire. Iubirea e să vrei alături omul iubit. Fix de asta iubirea e unicul sentiment în care nefericirea nu e opusul fericirii. Nu alegem să iubim sau pe cine. Sau alegem, dar alegerea nu e conștientă, ea vine din întreaga ființare a noastră, adică din toate experiențele, nevoile, eșecurile, din esența noastră. Iubire eternă? Nu știu. Dar aleg iubirea temporară uneia cu doar 20% pasiune. Înainte, limba română spunea la sex preaiubire, adică mai mult decât iubirea, treapta superioară. Restul e sex tehnic. Nu cred în: dacă vei fi scoate mai des gunoiul și-mi vei aduce flori, te voi iubi mai mult. Te înșeli pe tine crezând asta. Iubești un om fix așa cum este, iubești ființarea lui. Nu-ți trebuie să fie altfel. Iubirea e nebună, spontană, sinceră și poate tot. Și anulază timpul în concepția lui umană. Atunci nu există timp. De asta și o iubesc. Iubirea e ca o ființă. Rotundă hai să zic. Adică bidirecțională. Dacă nu iubesc doi, înseamnă că nu e iubire. Nu iubirea aia. E și unică astfel, pentru că dacă urăști, admiri, îți este frică unidirecțional, apare ura, admirația, frica. Iubirea capătă viață doar dacă e din ambele părți. Ei, am amețit deamu. Chiar că amu pot să zic: nu am răspunsuri. Nu știu nică.

P.S. Mi-a zis cineva că textele is prea lungi pe blog. Îmi cer iertare de la cei plictisiți. Dar blogul nu e site de informare, ci verbalizarea mea. Am obiceiul să mă verbalizez pe distanțe mari. Poate uneori voi fi mai succintă. Și nu oblig pe nimeni să-l citească. Măcar atât.

P.P.S. N-am spus decât vreo 10% despre iubire ce mi-a venit în cap. Și chiar de aș spune tot, nu ar fi nicio diferență. Iubește și fă ce vrei!

*carte: Cartea despre sex, Osho

Reclame