Don Quipoliticianul moldovean și Sancho Poporul

2 comentarii

Motto: „Ori de câte ori te găsești de partea majorității, e timpul să iei o pauză și să reflectezi.” M. Twain

Deja aud cum rostiți în indignare: „Asta e prea de tot. Să-l compari pe Don Quijote cu masa asta pragmatic mirositoare ca formă și conținut e deja sub orice critică.” Aveți puțintică răbdare, că nu e dracul chiar atât de verde, of, de fapt, roșu (sau o fi fiind albastru?). La prima vedere, asocierea pare o profanare a visului, o insultă la adresa credinței și a căutării. Sigur că da, cavalerul de la Mancha a pornit în căutarea desăvârșirii, a idealului, a eului, acțiunile fiind de cele mai multe ori nebunești și total ineficiente.

Totuși, și cavalerul nostru, Don Huiote (îmi cer scuze pentru orice fel de greșeli ortografice, uneori tastatura are dreptate), caută. Caută fără încetare și cu toată puterea. Și cam tot așa ca Don Quijote, degeaba caută, că deam’ nu-i așa ceva pe tărâmul moldav. S-o cam isprăvit și cu banii, și cu faima, și cu puterea. Banii au fost deja furați sau, cum se zice foarte cuminte, repartizați; faima și puterea sunt goale de conținut. Nu prea sună prestigios și înfricoșător să fii președinte sau premier al bietei Moldove. Sau cuiva îi sună?

O altă asemănare sunt crizele noțiunii de real. Don Quipoliticianul moldovean cam încurcă și el planurile, nu mai vede prea bine realitatea. Desigur, Cavalerul Tristei Figuri înlocuiește realul cu idealul, iar Cavalerul Pragmaticei Figuri (sau cavalerii?) înlocuiește realul cu propria dorință de a vedea lucrurile și cu aberații demne de mari comedii umane.

Până și mârțoaga călărită de Don Huiote – sleită, călărită de prea mulți, îmbătrânită – se aseamănă întrucâtva Rocinantei lui Don Quijote. Astăzi, în această țară-Rocinantă, cred că trebuie schimbat călărețul. Primul – numai el muncea. Acum – numa’ un singur om luptă și a luptat (din ’89, asta ca să nu cumva să uităm), numa’ unul singur gândește și știe ce e mai bine pentru Rocinanta (uneori el zice ca acidul sulfuric e eficient în creșterea sănătoasă a cailor și noi îl credem, na’) și numai unul singur vorbește – frumos, aproape ininteligibil, și apreciază sincer multe principii și valori. Multe de tot.

Care ideal, dom’le, care cunoaștere? Don Quipoliticianul luptă și el, într-adevăr, pentru împlinirea visului. Un vis foarte pragmatic. Când au apărut la orizont (trei, doamne, și toți trei), am întins flori la picioarele cavalerilor și i-am suit pe cai, trimițându-i la luptă. Ei au încurcat morile de vânt cu covoarele roșii. Iar încrederea au încurcat-o cu prostia. Iar valorile și principiile… Of, mai bine nici să nu atentăm la această sintagmă a tezaurului moldovenesc.

Sancho Poporul se aseamănă și el cu Sancho Panza. Îl urmează pe Cavaler. Este scutierul lui. Orice ar fi. Nu știu nici eu de ce. E realist, șiret uneori, plin de bun simț în genere, e omul obișnuit, cu o înțelepciune de secole, care vrea și el o împlinire a sinelui. A sinelui țării, dacă vreți. Sancho Poporul este dispus, ca și Sancho Panza, să evite orice fel de conflicte, să împace contrariile. Doar că Sancho Poporul a cam rămas fără judecată proprie și pentru pacea supremă crede că e mai bine cum a fost – o televiziune, un stăpân, o bancă – decât orice ciocniri aducătoare de efort cognitiv.

Avem ce merităm, cum s-ar zice. Dar oare chiar merităm așa călăreți? Și de unde să luăm alții, a, Cervantes?

P.S. Apropo, fără nicio legătură, Dalai Lama, a declarat că va renunța la funcția politică pentru binele tibetanilor.

(De Dulcineea nu am scris nimic, pentru că Don Quipoliticianul moldovean nu se poate decide încotro să o caute: la Est sau la Vest.)

*carte: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Matei Vișniec

Reclame

Bărbații și șubele

11 comentarii

Motto: „O femeie fără un bărbat este ca un pește fără bicicletă.” (expresie atribuită Gloriei Steinem)

Există trei tipuri de femei: care vor șube, care nu vor șube și care vor șube, dar nu recunosc asta. Cele care vor șube se împart, la rândul lor, în două categorii: care vor și au și care vor, dar n-au. Încă. O să aibă. Un bocet, două, o smiorcăială („până și vecina, aia, a’ lu Ghiță, are șubă. Ea merită. Da’ eu nu?”). Meriți toate șubele din lume, fa.

Cele care vor șube, dar nu recunosc, folosesc tactica mortului în păpușoi: „Vai, dar eu nu-mi doresc șubă, eu vreau doar să am suficienți bani să mă îmbrac decent. Desigur, o șubă ține cald. Și nu e chiar atât de urâtă. Ei, dar nu avem noi bani de șubă.”

Femeile care nu vor șube – aici e buba. N-ai ce dracu’ să le cumperi. Când le apucă bocetul (cică se numește spleen, angoasă), șuba n-ajiutî. Și atunci, bărbatul exclamă strigător la ceruri: „Femeile ca femeile – plâng că vor șube. Da’ tu plângi că vrei să zbori în cosmos. Eu bani de cosmos n-am.”

Șubele sunt de mai multe feluri. Ca și femeile. Cea mai deosebită este, fără îndoială, lungă, pufoasă, voluminoasă, țipătoare, așa încât să se vadă de la distanțe foarte mari și să se uzeze cât mai ușor. Este șuba-must-have. Orice femeie care se respectă trebuie să urce într-un microbuz arhiplin, pe o vreme ploioasă, într-o asemenea șubă. Dap’ cum, toate au, da’ eu – nu.

Există două tipuri de bărbați: cei care cumpără șube și cei care nu cumpără șube. Am să zic și eu, parafrazându-l pe Socrate, în orice caz, luați șubă femeii. Oricum, va fi bine. Dacă va fi din categoria șuboolicelor, veți face femeia fericită. Și ce poate fi mai frumos într-o casă decât o femeie pașnică, împlinită și… tăcută?! Dacă va ridica o sprânceană în sus, uitându-se la șubă ca la un animal ucis sub roțile mașinii, veți ști că e șubofobă… Și, data viitoare, puteți foarte liniștiți să-i luați o carte.

șubă sau cosmos? șubă sau cosmos? șubă sau cosmos?

*carte: Lighioane și supralighioane, Saki

Dilema lui Charon

7 comentarii

Motto: Cert, din punctul de vedere al lumânării, flacăra ei, ce dă lumină, este o boală. (Lucian Blaga)

Charon stă. Nu mai așteaptă. Charon și-a uitat până și numele. Ține minte doar că mama îi zicea „soarele meu” și se întreba cum poți fi soarele cuiva? Abia acum înțelege. Charon are febră. (De fapt, am auzit că, odată cu încalzirea globală, s-a făcut și în iad îngrozitor de cald, de asta și se recomandă a se pune în sicriu un antiperspirant). Dar Charon a fost rece și nepăsător mii sau poate sute de mii de ani. Avea hainele călcate în mod exemplar, barba rasă și ochii lucizi. Știa ce are de făcut. Lua mortul, îl suia în barcă, îl ducea pe celălalt mal. Nu se plictisea. Nu obosea. Nu se enerva. Pentru că nu simțea nimic în afară de logica acțiunii lui. Totul – Styxul, morții, soarele, ploaia, toiagul, barca, el însuși – părea firesc. Avea răspunsuri chiar și la întrebări nepuse.

Acum stă. Barca e veche și roasă de carii (sau poate acolo s-o fi numind altfel sau poate s-a mâncat singură de tristețe și necaz?). Nu mai are spatele drept și neclintit, nu mai privește nepăsător înainte. Stă într-un genunchi cu ochii țintiți în jos. E boțită și plină de praf, pare atât de grea mantia lui. Morții au umplut malul, nu mai încap, stau unii peste alții, țipă, imploră, oftează, Charon nu aude decât bătăile inimii sale. Are inimă! EA a găsit inima lui. Dar EA e vie, iar el e… Charon. În concediul de toamnă pleca câteva zile printre vii – se amuza, ca la circ, cu bufoni, cu acrobați, cu captivi, cu dresori, cu dresați. Și între două răsuflări a văzut-o. Atunci Orfeu a reușit să treacă de el, să-l amețească cu cântecul lui. După incident, Hades a venit să vadă cum s-a întâmplat ca invincibilul Charon să fi fost prostit de un cântec. L-a întrebat:

–          Chaaaron, lucrurile au ieșit din normalitate. Trebuie să-mi fac griji?

–          Totul este normal, a zis Charon, crezând că lucrurile sunt în ordinea lor obișnuită.

–          Ador cuvântul „normal”. E cuvântul perfect pentru a spune că de fapt nimic nu e normal, anume din cauza faptului că totul e normal, i-a întors Hades spatele.

Cel mai greu a început după. Își lua concediu tot mai des pentru a o vedea. Hades îl sâcâia cu morții lui. Îi venea să-i înece pe toți în Aheron. După ciudă, a venit tristețea. Tristețea imposibilității. Au venit întrebările. Dilemele. Neputința. Acum nu avea niciun răspuns și infinituri de întrebări. Nimic nu părea firesc. Totul părea fără rost. A zis vântului într-o zi:

–          Prietene Eol, tu știi ce e iubirea? Dacă știi, cum de nu ai lăsat totul să pleci după ea?

–          Eu iubesc frunzele pe care le ating, norii pe care îi călăuzez, frunțile oamenilor pe care le răcoresc, crestele de munți pe care le înfrunt. Asta iubesc. E adevărat, am făcut nebunii și eu. O focoasă m-a amețit și atunci, ca să-i demonstrez cât sunt de puternic, i-am dat lui Ulise burduful cu vânturi. Ce-am mai râs după.

A întrebat și soarele, și pe Aheron, și marea, și ploaia, și… morții. Toți au răspuns ca Eol. Doar morții altfel. Se părea că doar oamenii cunosc iubirea. Sau poate doar ei n-o cunosc. De la ei a aflat cum au băut cucută, au ucis prietenul, au spintecat femeia, s-au aruncat de pe pod cei care au iubit. Dar tot de la ei a aflat cum au râs, cum au visat și cum au respirat întâia dată cei care au iubit.

Charon nu era om. Morții trebuie să ajungă dincolo. Dar cum rămâne cu el? Și-a adus aminte de Unamuno când a trecut pe acolo, i-a strâns mâna și i-a zis: „Astăzi, ca niciodată, mă doare misterul.” A început și pe el să-l doară ceva. Există corect-ul? Sau, iubirea, există iubirea? Poate Eol are dreptate. Există dreptate? Există curaj? Ce există? Trebuie să aleagă? Îi este frică. Toți se tem, diferența e că unii se tem cu mult curaj, iar alții se tem cu multă lașitate. Cine este el? Poate ar trebui să-și dea un toiag în cap. Și totuși a fost atât de viu cu EA. Dar Charon nu este om să fie viu sau mort.

P.S. Nu știu ce va face Charon. Se va ridica, va curăța barca și va trece morții dincolo sau va lăsa mantia acolo și, gol, va merge în lume să o caute. Dar ce vor face atunci morții?

Eu nu știu. Acum plec deoarece un fluture s-a prins într-o pânză de maioneză și trebuie să scot mașina din garaj să salvez leopardul să nu mănânce polobocul.

*carte: Singur în fața dragostei, Aureliu Busuioc