Motto: Cert, din punctul de vedere al lumânării, flacăra ei, ce dă lumină, este o boală. (Lucian Blaga)

Charon stă. Nu mai așteaptă. Charon și-a uitat până și numele. Ține minte doar că mama îi zicea „soarele meu” și se întreba cum poți fi soarele cuiva? Abia acum înțelege. Charon are febră. (De fapt, am auzit că, odată cu încalzirea globală, s-a făcut și în iad îngrozitor de cald, de asta și se recomandă a se pune în sicriu un antiperspirant). Dar Charon a fost rece și nepăsător mii sau poate sute de mii de ani. Avea hainele călcate în mod exemplar, barba rasă și ochii lucizi. Știa ce are de făcut. Lua mortul, îl suia în barcă, îl ducea pe celălalt mal. Nu se plictisea. Nu obosea. Nu se enerva. Pentru că nu simțea nimic în afară de logica acțiunii lui. Totul – Styxul, morții, soarele, ploaia, toiagul, barca, el însuși – părea firesc. Avea răspunsuri chiar și la întrebări nepuse.

Acum stă. Barca e veche și roasă de carii (sau poate acolo s-o fi numind altfel sau poate s-a mâncat singură de tristețe și necaz?). Nu mai are spatele drept și neclintit, nu mai privește nepăsător înainte. Stă într-un genunchi cu ochii țintiți în jos. E boțită și plină de praf, pare atât de grea mantia lui. Morții au umplut malul, nu mai încap, stau unii peste alții, țipă, imploră, oftează, Charon nu aude decât bătăile inimii sale. Are inimă! EA a găsit inima lui. Dar EA e vie, iar el e… Charon. În concediul de toamnă pleca câteva zile printre vii – se amuza, ca la circ, cu bufoni, cu acrobați, cu captivi, cu dresori, cu dresați. Și între două răsuflări a văzut-o. Atunci Orfeu a reușit să treacă de el, să-l amețească cu cântecul lui. După incident, Hades a venit să vadă cum s-a întâmplat ca invincibilul Charon să fi fost prostit de un cântec. L-a întrebat:

–          Chaaaron, lucrurile au ieșit din normalitate. Trebuie să-mi fac griji?

–          Totul este normal, a zis Charon, crezând că lucrurile sunt în ordinea lor obișnuită.

–          Ador cuvântul „normal”. E cuvântul perfect pentru a spune că de fapt nimic nu e normal, anume din cauza faptului că totul e normal, i-a întors Hades spatele.

Cel mai greu a început după. Își lua concediu tot mai des pentru a o vedea. Hades îl sâcâia cu morții lui. Îi venea să-i înece pe toți în Aheron. După ciudă, a venit tristețea. Tristețea imposibilității. Au venit întrebările. Dilemele. Neputința. Acum nu avea niciun răspuns și infinituri de întrebări. Nimic nu părea firesc. Totul părea fără rost. A zis vântului într-o zi:

–          Prietene Eol, tu știi ce e iubirea? Dacă știi, cum de nu ai lăsat totul să pleci după ea?

–          Eu iubesc frunzele pe care le ating, norii pe care îi călăuzez, frunțile oamenilor pe care le răcoresc, crestele de munți pe care le înfrunt. Asta iubesc. E adevărat, am făcut nebunii și eu. O focoasă m-a amețit și atunci, ca să-i demonstrez cât sunt de puternic, i-am dat lui Ulise burduful cu vânturi. Ce-am mai râs după.

A întrebat și soarele, și pe Aheron, și marea, și ploaia, și… morții. Toți au răspuns ca Eol. Doar morții altfel. Se părea că doar oamenii cunosc iubirea. Sau poate doar ei n-o cunosc. De la ei a aflat cum au băut cucută, au ucis prietenul, au spintecat femeia, s-au aruncat de pe pod cei care au iubit. Dar tot de la ei a aflat cum au râs, cum au visat și cum au respirat întâia dată cei care au iubit.

Charon nu era om. Morții trebuie să ajungă dincolo. Dar cum rămâne cu el? Și-a adus aminte de Unamuno când a trecut pe acolo, i-a strâns mâna și i-a zis: „Astăzi, ca niciodată, mă doare misterul.” A început și pe el să-l doară ceva. Există corect-ul? Sau, iubirea, există iubirea? Poate Eol are dreptate. Există dreptate? Există curaj? Ce există? Trebuie să aleagă? Îi este frică. Toți se tem, diferența e că unii se tem cu mult curaj, iar alții se tem cu multă lașitate. Cine este el? Poate ar trebui să-și dea un toiag în cap. Și totuși a fost atât de viu cu EA. Dar Charon nu este om să fie viu sau mort.

P.S. Nu știu ce va face Charon. Se va ridica, va curăța barca și va trece morții dincolo sau va lăsa mantia acolo și, gol, va merge în lume să o caute. Dar ce vor face atunci morții?

Eu nu știu. Acum plec deoarece un fluture s-a prins într-o pânză de maioneză și trebuie să scot mașina din garaj să salvez leopardul să nu mănânce polobocul.

*carte: Singur în fața dragostei, Aureliu Busuioc

Reclame