Sunt cetățean și am dreptul

8 comentarii

Motto: „Oamenii sunt capabili să zacă întinși pe spate, vorbind despre căderea omului, fără a depune vreun efort pentru a se ridica.” (Thoreau)

A zis madam-șefă-de-aparat că ea e ditamai șefa și are dreptu’. Dreptul să facă ce poftește în minister, că doar e ministerul ei. Și sălile, și covoarele, și banii, și subalternii. De fapt, nu a zis, ci ne-a informat. Indignată, desigur. Ne-am mirat.

Apoi, un mare om al acestui stat incredibil de nesemnificativ a declarat supărat că „Trebuie să mai vină odată comuniştii la putere pentru ca tinerii să prindă la minte”. Cu siguranță, Ghimpu a vrut să zică altceva, cu siguranță e o conspirație stalinistă faptul că i-au ieșit aceste vorbe din gură. Cu siguranță eu sunt românofobă, nu doresc bine acestui neam și uit ce fapte mărețe a făcut Mihai Ghimpu în ’89. Sunt convinsă că el știe că datorită tinerilor liderii noștri stau acum unde stau și că nu ar fi ajuns niciunul la putere cu forțele proprii. Niciunul dintre ei. Ne-am mirat mai tare.

Ei, ca după asta, să auzim un alt mare om cu o replică din același aluat, informându-ne public de două ori că cică el ar fi prim-ministru. Să avem în vedere când îndrăznim să-l privim în ochi. De fapt, nici să nu îndrăznim să-l privim în ochi. Să scoatem pălăria. Să venerăm și să aclamăm. Ne-am mirat și mai tare.

Poate gerurile puternice le-au afectat logica și bunul simț… Știu precis că fiecare dintre cei trei a avut în vedere cu totul altceva, că ei sunt oameni omănoși și că ar trebui să ne preocupe comuniștii, nu acești salvatori ai nației. Dar revenirea comuniștilor la putere e problema puterii actuale, problema mea ca cetățean e o viață mai demnă.

Eu sunt cetățean și am dreptul să cer o viață mai demnă. Am dreptul să mă indignez, să protestez, să mi se explice, am dreptul să fiu respectat de cei cărora le plătesc salariu și să nu fiu de acord cu ei. Am dreptul să nu-mi placă sărăcia, educația proastă și indiferența celor pe care i-am angajat să rezolve aceste probleme.

Ei sunt angajați ai cetățenilor și au obligația să răspundă în fața mea. Și a oricui. Au obligația să respecte omul din această țară, să muncească dezinteresat pentru cetățeni și să manifeste răbdare și toleranță. Au cam uitat că au obligații. Prea le-au plăcut covoarele roșii și șampania scumpă.

Mi se pare numai mie sau se cred regi peste regate? A trecut era monarhiilor, băieți și fete. Nu se mai pupă mâna conducătorului. Nu se taie capul celui care pune întrebări. Nu vă place? Nu faceți față? V-am implorat cumva să vă lipiți de fotolii? De unde atâta aroganță? Poate ar trebui să mai urmăriți cum sunt puricați liderii din țările occidentale, asaltați cu întrebări incomode și nemulțumiri acuzatoare. E firesc.

Care e diferența dintre „eu sunt șefa aparatului și am dreptul” și „vedeți că vorbiți acum cu prim-ministrul”? Ei da? Cu prim-ministrul, vă dați seama. Păi tocmai, majestatea voastră, sunteți prim-ministru și aveți obligația să-i răspundeți cu respect şi calm chiar şi mătușii Mărioara care vă insultă pe drum. Ah, dar dumneavoastră nu mergeţi pe drum.

Ați ales să fiți slugile poporului. Nu vă imploră nimeni să fiţi nici prim-miniștri, nici şefe de aparat, nici lideri de partide, nici președinți. Sunteți modele de comportament și limbaj pentru o țară întreagă. De unde atâta cinism și vulgaritate în comunicare? Mai scurtați din aroganță, mai scoateți sacourile și apucați-vă de treabă. Nu am nimic cu nimeni. Am ceva cu toți. Pentru că a devenit patologic să te dai șef și să uiți care sunt adevăratele sarcini ale unui funcționar.

Eu nu vreau să trăiesc ca în Coreea de Nord – să plâng atunci când Filat, Ghimpu, Lupu, Voronin sau alți demnitari își rup un dinte. Ei vor?

*carte: I. L. Caragiale – toate comediile

Sunt zebră, deci gândesc

3 comentarii

Motto: „Doar inutilitatea primului potop îl împiedică pe Dumnezeu să-l trimită pe al doilea.” (S. Chamfort)

Într-o zi, o zebră mai tânără s-a privit în timp ce bea apă și s-a întrebat: „Zebra este oare albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?” N-avea nicio idee, nici somn nu mai avea, așa că a mers la cea mai bătrână și înțeleaptă zebră din sat.

–       Tu le știi pe toate. Spune-mi cum este o zebră.

–       Să presupunem că ți-aș spune că ești albă cu dungi negre – ce ai face? Ai deveni mai bună, mai fericită, mai grasă?

–       Păi nu.

–       Atunci să presupunem că ești neagră cu dungi albe – te schimbă asta pe tine personal în vreun fel?

–       Nu, dar…

–     Așa este – nu. Nu contează cum ești, nu contează dacă afli cum ești, atât timp cât asta nu te face în niciun fel mai satisfăcută. Așa că, ascultă-mă pe mine, du-te acasă, ia o porție dublă de iarbă și relaxează-te.

Zebra noastră nu și-a găsit liniștea. Așa că a părăsit satul, țara și continentul. În tot acest timp, zebra noastră a descoperit că există un fel de zebre fără dungi, că există zebre negre, maro, albe, că există zebre care trăiesc în zone friguroase, zebre care au devenit vestite prin circuri. Trist i-a fost să afle zebre închise în cuști; ea le deschidea ușile, iar ele o trimiteau drept în savană. A descoperit un fel de pești care se numesc zebră și un fel de zebre care stau lățite pe drumuri. În tot acest timp, zebrele din satul natal au păscut iarbă. Și iarăși au păscut iarbă. Până când iarba a început să le pască pe zebre.

Zebra a revenit acasă și le-a povestit celor dornici să asculte, le-a spus că nu aflase răspunsul la întrebare, dar înțelese că mai importantă este căutarea răspunsului decât răspunsul însuși. În foarte scurt timp, a fost arestată pentru deviaționism și activități contra interesului zebridului. S-a decis pedeapsa cu moartea.

În rănile adânci de pe trupul zebrei, o zebră mică a observat că pielea de sub stratul de blană este neagră. Și căutările au început.

*carte: Ciuleandra, Liviu Rebreanu

Tu ce ai primit de Sf. Valentin?

4 comentarii

Motto: „Dragostea adevărată se bazează pe abilități bune de comunicare, cum ar fi conversația între parteneri în timpul pauzelor publicitare.” (someecards.com)

Cercetătorii britanici din domeniul relațiilor fericite în-cinci-pași au făcut uimitoarea descoperire: dacă nu ți-a dăruit nimic de Sf. Valentin, precis nu te iubește.

Precis. Valabil mai ales pentru oala masculină. Dacă, în schimb, este brutal, țâfnos și nu-ți aduce șervețele când bocești, dar vine cu flori de Sf. V., precis te iubește. Veșnic. Chiar îmi este interesant câți bărbați dăruiesc ceva femeilor de Sf. V. sau de 8 martie pentru că le place să dăruiască. Sau o fac pentru că așa se cuvine? Sărmanii cei care caută disperați „ceva” numai ca să nu se supere muierea. Dacă îți place să dăruiești, o faci fără ocazie și fără a aștepta recompensă.

Am o doză de înțelegere pentru adolescenți, care nu prea știu cum să-și exprime emoțiile și care nici nu au timpul să o facă. E bucuria lor că au o zi în care totul se poate. Dar femei și bărbați trecuți de prima dragoste din pubertate?

Mai am o curiozitate: cuiva chiar îi place să primească un „ceva” atunci când știe că îl va primi și că este un fel de cadou obligatoriu? Cineva chiar consideră asta semn de dragoste? Asta e similar cu a dărui cuiva un semn de carte în loc de o carte. Aceste semne de dragoste dăruite cu gândul „trebuie să-i iau ceva” mulțumesc cu adevărat pe cineva? Să fi uitat de bucuria spontaneității sincere? Sau e un concurs de orgolii și bifări? Cel care iubește se dăruiește pe sine și nu are nevoie să demonstreze aceasta prin inimioare de pluș sau telefon fără butoane.

Nu v-ați săturat de sărbători că „așa se cuvine”?

Sigur, sigur, mi se va spune că ar trebui să nu sărbătorim nimic în cazul acesta, nici zi de naștere, nici Crăciun, nici Paște, nici aniversări de orice fel. Dar tocmai aici e buba: aceste aniversări au loc într-o zi anume, adică se sărbătorește ziua în care s-a întâmplat un lucru. Or, dragostea nu are loc o dată pe an. Sau are? Și apoi, dragostea se trăiește, nu se sărbătorește. Închinăm un pahar de vin în cinstea faptului că te iubesc și mă iubești. Nu există niciun merit în a iubi (poate doar a iubi 60 de ani la rând), ci în cum iubești. Dar precis nu asta e obiectul sărbătorii.

A doua zi după Crăciun, nu mai este Crăciunul, aniversările se încheie odată cu sfârșitul sărbătorii. Dragostea se încheie de cum bate ora 00:00 și Sf. V devine bostan. Sau șobolan.

Respect Dragobetele. În primul rând, pentru că e o sărbătoare complexă care elogiază reînvierea, viața, primăvara. În al doilea rând, pentru că e sărbătoare românească, adică înrădăcinată în tradiție și prin rituri profunde. Și în al treilea rând, pentru că nu presupune (încă) o comercializare excesivă a iubirii.

Dacă cineva chiar se simte iubit de la daruri prin obligativitate mutuală și constituționalizate calendaristic, pojalusta, dragii mei! Cu Valentin pe voi.

P.S. Te iubesc de nu mai pot. Azi.

                În loc de inimioare, m-am gândit că mai adecvați sunt sâmburii.

*carte: Maitreyi, Mircea Eliade

Cele 6 care nu-mi dau pace

14 comentarii

Motto: „Dintre toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu atât sub aspectul legilor, cât sub acela al obiceiurilor, nu cel mai puțin important e inalienabilul drept de a mă contrazice, de a fi nou în fiecare zi, fără a înceta totuși să fiu mereu același.” (Miguel de Unamuno)

Nu pot dormi. Uneori. De vreo 15 de ani. Mi se întâmplă mai rar decât unora mai înțelepți decât mine. Aceștia, adică cei din biblioteca mea, stau mereu treji. Fără cafea. Nici nu știu cum de pot astfel. Stati sau Djuvara? Voronin sau Havel? Ceai sau cafea? Există alegeri simple. Anumite dualități, însă, nu mă lasă în pace. Să mă bucur și eu ca tot omul, să butonez telecomanda, să vreau trusă de machiaj iaca fix de aia, să visez un telefon mai…, cel mai…, și să mă cert și eu cu soțu’, ca toată lumea normală, despre de ce alta are, dar eu n-am. Sau poate pacea asta normală nu-mi trebuie? Ia încercați.

1. Formă sau conținut. Conținuuuuuuuuuuuuut! O să strige toți fără răgaz. Jos pălăria, dar oare excluderea fără drept de apel a uneia dintre ele să fie incontestabilă? Forma ne poate spune adevărul despre fond. Dacă cutia din carton galben e triunghiulară, știm sigur că în interior nu stă o minge. Dacă marele actor X poartă iarna un palton de primăvară, putem presupune că n-are ce mânca. Sau că e boem, deși înclin în favoarea primei variante. Dacă vedem o șubă care merge grațios prin noroi sprijinindu-se în două scobitori, ne aducem aminte trista constatare: „Șubele sunt purtate de animale frumoase și oameni urâți”. Adică, forma, oricum ar fi ea, ne spune neapărat ceva despre conținut. Asta, desigur, doar uneori conținutul și forma nu pot exista una fără alta. În plus, a spus-o și Maiorescu, când a vorbit de „formele fără fond”. Într-adevăr, dacă ne gândim bine, se plimbă multe forme fără fond pe holurile guvernului, parlamentului și ale altor regate funcționărești. Fără fond semnificativ, dar cu fund prețios. Dar și aici, putem deduce ceva despre conținut. Ei, am început cu una mai simplă.

2. Societate sau individ. Iată o dualitate interesantă. Individul aparține universului, e creația acestuia. Societatea e creația individului. Omul se poate îndeplini ca om ascultându-se pe sine, pentru că în el stă universul. Ghidându-se numai după regulile societății, omul riscă să nu se descopere, astfel să nu evolueze. Cunosc mulți oameni nefericiți deoarece nu fac anumite lucruri pentru a nu supăra societatea, pentru că așa nu se cuvine. Energia universală a sădit în individ toate potențialitățile ei – creativitate, armonie, căutare – pentru ca omul să devină mai bun, adică să crească aceste semințe. Tind să cred că oamenii plini, Eminescu, Einstein, Buddha, Gandhi și mulți alții, s-au ales pe sine când au renunțat la odihnă, la confort, la familie, la reguli. Desigur, pentru beneficiul pe termen lung al oamenilor ca întreg, adică al oamenilor ca societate, dar s-au ales pe sine, din pur egoism. Și apoi, nimeni nu știe pe termen lung ce efect au acțiunile noastre, s-ar putea ca o acțiune nefastă asupra unui individ să aibă efecte benefice chiar asupra aceluiași individ pe viitor sau invers. De aceea, cred că mai adevărat este să urmăm solicitările energiei interne. În plus, societatea de azi are anumite reguli care par universale, deși nu sunt. Universal este doar individul. Eu am totuși o condiție: să nu dăunezi fizic, cu bună știință și în mod intenționat, unor oameni inocenți. Dar cine stabilește inocența sau vinovăția?

Iată o situație exagerată: într-un anumit sat se află o armă letală care s-ar putea, odată cu pătrunderea ei în alte sate, să ucidă multe vieți omenești. Distrugem tot satul (adică un număr mic de oameni, dintre care doar unul știe despre armă, restul fiind fără vină) pentru a proteja un număr mult mai mare de oameni sau optăm pentru viața fiecărui individ în parte din acel sat? Ce alegem?

Totuși, omul s-a unit cu omul pentru protecție. Adică societatea a fost construită de om și pentru om. Adică ea conține în sine tot ce conține și omul.

3. Rațiune sau emoție. Emoțiile există pentru a apăra omul, a spus-o și Dalai Lama. Chiar și cele distructive. E bine totuși pe cele distructive să le canalizăm în ceva constructiv. Poate la asta ajută rațiunea? Emoția este spontană, instinctivă, conformă cu sinele, individuală, pe când rațiunea este gândită, conștientă, conformă cu regula majorității și socială. A acționa din emoție nu înseamnă a da cuiva în cap dacă îți vine, adică nu înseamnă a cataliza emoțiile spre afară, ci a le concentra spre interior, spre tine. Ca să-ți dai seama cine ești, trebuie să te consumi. Astfel, tind să cred că nu poți dăuna celorlalți. Emoția este egoistă. Omul este egoist. Pentru că nu se poate consuma decât pe sine. Dacă ajuți un om (în părerea ta subiectivă) s-ar putea, pe termen lung, să nu-l ajuți de fapt și invers. Niciodată nu știi. De aceea, doar cunoscându-te pe tine, devenind mai armonios și mai fericit, îi poți ajuta pe ceilalți. Iar viața nu este un ansamblu de linii negre și linii albe, de greșeli și corectitudini, de urcușuri și coborâșuri, pentru că asta s-ar opune principiului cosmosului, ci o evoluție individuală, o desfășurare ascendentă, acțiunile instinctive fiind în armonie cu nevoia fiecărui om în parte de a se împlini. Sau, cel puțin, asta ar trebui să fie. Rațiunea e un construct social, menită să ne protejeze de alții. Și de noi înșine? Or, fără rațiune am ajunge niște nebuni. Iar nebunia nu e oare o etapă? Sau am ajunge să ne ucidem unii pe alții? Nu cred, dar dacă e așa, nu mai avem nicio șansă.

 4. Cuvânt sau gând. Mereu spunem ce gândim? Dar oare mereu gândim ce spunem? Dacă gândim că cel de lângă noi greșește, să-i spunem? N-ar trebui el singur, în mod natural, să conștientizeze asta? Dacă spunem: „să nu mai calci pragul casei mele” sau „nu ești capabil nici măcar să ai grijă de flori, nu ești capabil de nimic”, gândim așa? Nu ne jucăm cam mult cu forța cuvintelor? Nu sunt ele oare logos, creatoare de lumi, potențiale realități faptice? Cuvintele nu sunt doar cutii care duc și aduc idei, ele poartă o energie creatoare sau distructivă. Ar trebui să respectăm mai mult cuvântul și să găsim armonia dintre gând și cuvânt. De ce oare spunem mai ușor gândul negativ decât cel pozitiv? De ce cunoaștem mai multe înjurături și invective decât vorbe de laudă și iubire? Poate dacă am vedea că un cuvânt este un gând, o forță și o reprezentare a sinelui, nu am mai vocifera cu atâta ușurință. Cuvântul este o lume dată celuilalt, nu doar un sens transmis prin aer. Am învăța și limba mai bine. „La-nceput a fost cuvântul”.

 5. A iubi sau a fi iubit. Când iubești, ești plin. Plin de tine însuți și de celălalt. Dăruiești. Poți fi în suferință, dar niciodată în nefericire. Ești creator, ești viu, expiri. Ai speranță, ai credință, ai putere, ai curaj. Când ești iubit, ești gol. Gol de emoție. Primești. Poți fi în bucurie, dar nu neapărat în fericire. Inspiri. Poți să expiri fără să inspiri?

 6. A citi sau a nu citi. Uf, în sfârșit una simpă de tot.

Unde e echilibrul? Ce este haosul? Teoretizarea e ușoară, dar când apare momentul X în care trebuie să alegem, ce alegem? Care este obiectivul: fericirea sau cunoașterea?

Ei, mai în scurt, după cum se zice, curiozitatea a ucis pisica (asta oare după ce a cunoscut cunoașterea?)

*carte: Emoțiile distructive, Daniel Goleman

Apă-canal, Africa și nefericirea

10 comentarii

Motto:
–    Ce câștigi protestând și atacând și năpustindu-te și agitându-te?
–    Câștig că mă simt om.
–    Și ca să te simți om trebuie să perturbi societatea în care trăiești?
–    Sigur că da! Ca să fie și ei oameni!
(Miguel de Unamuno)

2 zile. Adică 35 de ore. Am fost nefericită. Kaziolu’ care m-a făcut nefericită se numește apă-canal. N-am avut apă. V-ați prins. Din lipsă de apă am început să mă gândesc la sensul vieții și am devenit nefericită că sunt nefericită. Adică cum naiba pot să fiu nefericită deoarece n-am apă?! M-am zburlit la mine puțin. În Africa copiii mor de foame. În Chișinău au murit deja 9 oameni de frig. Și mulți alții mor de frig și acum. Ei, încă nu mor, da’ rabdă. Frigul, lipsa de apă, lipsa de respect uman, salariile, drumurile, pe Focșa (el e la modă acum).

Aveam vreo 20 de farfurii nespălate, aranjate constituțional prin toată bucătăria, toate cănile și furculițele, simțeam cum părul începe să producă ulei de floarea-soarelui (îmi place să mă cred o floarea-soarelui, nu o sfeclă). Am privit trei filme. Murdară. Enervată. Pe sistem. Pe mine.

Apă-canal are un număr de telefon de încredere. Cred că i-au zis așa, deoarece nu răspunde nimeni. Niciodată. Nimeni nimic nu știe. După rugaciuni, invective și bocete, prin mila lui dumnezeu, a apărut și apa. La 9. De la 9 până la 10.30 a curs aer. Șapu’ rujină. Adică noi vom plăti apă. Da, mă rog, aeru’ je îi mai important ca apa.

Dăunăzi a venit o mamzelă de la moldova-gaz să ia datele de la contor. S-a apucat să țipe că de ce n-o sunăm să-i dăm datele că ea ne-a lăsat bilețel în ușă. Romantic! Elegant, îi aduc aminte că e serviciul ei și este plătită pentru a înregistra aceste date. Mamzela și-a crăcănat ochii, a ridicat degetul arătător în sus și s-a răstit: „Ia la dânșii, cand am să vă pun 500 m3 în plus, o să vedeți voi.” Am amuțit. Șefa m-a pus la punct. Am îndrăznit în dulcele stil moldovenesc să-i sugerez că decizia ei s-ar putea să nu fie benefică. Mi-a întors fundulețul, trântind ușa: „Eu îți dau gaz, da’ tu încă mai ai pretenții.” Wow. Ea imi dă gaz. Prikini. Și încă și pi digiaba.

Acum sunt tristă. Că am fost învățați să fim scuipați și nimic să nu facem. Moldoveanul nu are respect față de celălalt, pentru că nu este respectat. Nici măcar de cei care sunt plătiți tot de el. De ce să dau în judecată apă-canal sau mamzela? Nu se schimbă nimic. Și asta e trist. Măcar de voronin se temeau unii, alții. Da’ de ăștia nu se teme nimeni.

În schimb, eu sunt fericită, mi-o dat apă. Dijiaba, desigur.

P.S. În lumea modernă, e tot mai greu să fii fericit. Ți se dau o grămadă de chestii: apă, lumină, canalizare, mașină cu cutie automată, mașină de spălat vase, iphone, laptop, șubă etc. O infinitate. Și apoi când dispare una, devii brusc insuficient ție însuți. Și nouă totul ni se pare normal. Nică ciudat.
Partea frumoasă este că același lucru e valabil cu alte valori. Dacă dai omului cărți, apoi i le iei, va suferi; dacă îi dai cultură și frumos, le va duce dorul mai tare chiar decât după lumină electrică. Hai să dăm cultură și frumos! Prin noi înșine, prin copiii noștri, prin cum vorbim și cum pășim.

P.P.S. Da ei se cătăie mai departe. Șto delati, a, gospodin Lenin?

*carte: Hronicul Găinarilor, Aureliu Busuioc