Motto:
–    Ce câștigi protestând și atacând și năpustindu-te și agitându-te?
–    Câștig că mă simt om.
–    Și ca să te simți om trebuie să perturbi societatea în care trăiești?
–    Sigur că da! Ca să fie și ei oameni!
(Miguel de Unamuno)

2 zile. Adică 35 de ore. Am fost nefericită. Kaziolu’ care m-a făcut nefericită se numește apă-canal. N-am avut apă. V-ați prins. Din lipsă de apă am început să mă gândesc la sensul vieții și am devenit nefericită că sunt nefericită. Adică cum naiba pot să fiu nefericită deoarece n-am apă?! M-am zburlit la mine puțin. În Africa copiii mor de foame. În Chișinău au murit deja 9 oameni de frig. Și mulți alții mor de frig și acum. Ei, încă nu mor, da’ rabdă. Frigul, lipsa de apă, lipsa de respect uman, salariile, drumurile, pe Focșa (el e la modă acum).

Aveam vreo 20 de farfurii nespălate, aranjate constituțional prin toată bucătăria, toate cănile și furculițele, simțeam cum părul începe să producă ulei de floarea-soarelui (îmi place să mă cred o floarea-soarelui, nu o sfeclă). Am privit trei filme. Murdară. Enervată. Pe sistem. Pe mine.

Apă-canal are un număr de telefon de încredere. Cred că i-au zis așa, deoarece nu răspunde nimeni. Niciodată. Nimeni nimic nu știe. După rugaciuni, invective și bocete, prin mila lui dumnezeu, a apărut și apa. La 9. De la 9 până la 10.30 a curs aer. Șapu’ rujină. Adică noi vom plăti apă. Da, mă rog, aeru’ je îi mai important ca apa.

Dăunăzi a venit o mamzelă de la moldova-gaz să ia datele de la contor. S-a apucat să țipe că de ce n-o sunăm să-i dăm datele că ea ne-a lăsat bilețel în ușă. Romantic! Elegant, îi aduc aminte că e serviciul ei și este plătită pentru a înregistra aceste date. Mamzela și-a crăcănat ochii, a ridicat degetul arătător în sus și s-a răstit: „Ia la dânșii, cand am să vă pun 500 m3 în plus, o să vedeți voi.” Am amuțit. Șefa m-a pus la punct. Am îndrăznit în dulcele stil moldovenesc să-i sugerez că decizia ei s-ar putea să nu fie benefică. Mi-a întors fundulețul, trântind ușa: „Eu îți dau gaz, da’ tu încă mai ai pretenții.” Wow. Ea imi dă gaz. Prikini. Și încă și pi digiaba.

Acum sunt tristă. Că am fost învățați să fim scuipați și nimic să nu facem. Moldoveanul nu are respect față de celălalt, pentru că nu este respectat. Nici măcar de cei care sunt plătiți tot de el. De ce să dau în judecată apă-canal sau mamzela? Nu se schimbă nimic. Și asta e trist. Măcar de voronin se temeau unii, alții. Da’ de ăștia nu se teme nimeni.

În schimb, eu sunt fericită, mi-o dat apă. Dijiaba, desigur.

P.S. În lumea modernă, e tot mai greu să fii fericit. Ți se dau o grămadă de chestii: apă, lumină, canalizare, mașină cu cutie automată, mașină de spălat vase, iphone, laptop, șubă etc. O infinitate. Și apoi când dispare una, devii brusc insuficient ție însuți. Și nouă totul ni se pare normal. Nică ciudat.
Partea frumoasă este că același lucru e valabil cu alte valori. Dacă dai omului cărți, apoi i le iei, va suferi; dacă îi dai cultură și frumos, le va duce dorul mai tare chiar decât după lumină electrică. Hai să dăm cultură și frumos! Prin noi înșine, prin copiii noștri, prin cum vorbim și cum pășim.

P.P.S. Da ei se cătăie mai departe. Șto delati, a, gospodin Lenin?

*carte: Hronicul Găinarilor, Aureliu Busuioc

Reclame