Motto: „Dintre toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu atât sub aspectul legilor, cât sub acela al obiceiurilor, nu cel mai puțin important e inalienabilul drept de a mă contrazice, de a fi nou în fiecare zi, fără a înceta totuși să fiu mereu același.” (Miguel de Unamuno)

Nu pot dormi. Uneori. De vreo 15 de ani. Mi se întâmplă mai rar decât unora mai înțelepți decât mine. Aceștia, adică cei din biblioteca mea, stau mereu treji. Fără cafea. Nici nu știu cum de pot astfel. Stati sau Djuvara? Voronin sau Havel? Ceai sau cafea? Există alegeri simple. Anumite dualități, însă, nu mă lasă în pace. Să mă bucur și eu ca tot omul, să butonez telecomanda, să vreau trusă de machiaj iaca fix de aia, să visez un telefon mai…, cel mai…, și să mă cert și eu cu soțu’, ca toată lumea normală, despre de ce alta are, dar eu n-am. Sau poate pacea asta normală nu-mi trebuie? Ia încercați.

1. Formă sau conținut. Conținuuuuuuuuuuuuut! O să strige toți fără răgaz. Jos pălăria, dar oare excluderea fără drept de apel a uneia dintre ele să fie incontestabilă? Forma ne poate spune adevărul despre fond. Dacă cutia din carton galben e triunghiulară, știm sigur că în interior nu stă o minge. Dacă marele actor X poartă iarna un palton de primăvară, putem presupune că n-are ce mânca. Sau că e boem, deși înclin în favoarea primei variante. Dacă vedem o șubă care merge grațios prin noroi sprijinindu-se în două scobitori, ne aducem aminte trista constatare: „Șubele sunt purtate de animale frumoase și oameni urâți”. Adică, forma, oricum ar fi ea, ne spune neapărat ceva despre conținut. Asta, desigur, doar uneori conținutul și forma nu pot exista una fără alta. În plus, a spus-o și Maiorescu, când a vorbit de „formele fără fond”. Într-adevăr, dacă ne gândim bine, se plimbă multe forme fără fond pe holurile guvernului, parlamentului și ale altor regate funcționărești. Fără fond semnificativ, dar cu fund prețios. Dar și aici, putem deduce ceva despre conținut. Ei, am început cu una mai simplă.

2. Societate sau individ. Iată o dualitate interesantă. Individul aparține universului, e creația acestuia. Societatea e creația individului. Omul se poate îndeplini ca om ascultându-se pe sine, pentru că în el stă universul. Ghidându-se numai după regulile societății, omul riscă să nu se descopere, astfel să nu evolueze. Cunosc mulți oameni nefericiți deoarece nu fac anumite lucruri pentru a nu supăra societatea, pentru că așa nu se cuvine. Energia universală a sădit în individ toate potențialitățile ei – creativitate, armonie, căutare – pentru ca omul să devină mai bun, adică să crească aceste semințe. Tind să cred că oamenii plini, Eminescu, Einstein, Buddha, Gandhi și mulți alții, s-au ales pe sine când au renunțat la odihnă, la confort, la familie, la reguli. Desigur, pentru beneficiul pe termen lung al oamenilor ca întreg, adică al oamenilor ca societate, dar s-au ales pe sine, din pur egoism. Și apoi, nimeni nu știe pe termen lung ce efect au acțiunile noastre, s-ar putea ca o acțiune nefastă asupra unui individ să aibă efecte benefice chiar asupra aceluiași individ pe viitor sau invers. De aceea, cred că mai adevărat este să urmăm solicitările energiei interne. În plus, societatea de azi are anumite reguli care par universale, deși nu sunt. Universal este doar individul. Eu am totuși o condiție: să nu dăunezi fizic, cu bună știință și în mod intenționat, unor oameni inocenți. Dar cine stabilește inocența sau vinovăția?

Iată o situație exagerată: într-un anumit sat se află o armă letală care s-ar putea, odată cu pătrunderea ei în alte sate, să ucidă multe vieți omenești. Distrugem tot satul (adică un număr mic de oameni, dintre care doar unul știe despre armă, restul fiind fără vină) pentru a proteja un număr mult mai mare de oameni sau optăm pentru viața fiecărui individ în parte din acel sat? Ce alegem?

Totuși, omul s-a unit cu omul pentru protecție. Adică societatea a fost construită de om și pentru om. Adică ea conține în sine tot ce conține și omul.

3. Rațiune sau emoție. Emoțiile există pentru a apăra omul, a spus-o și Dalai Lama. Chiar și cele distructive. E bine totuși pe cele distructive să le canalizăm în ceva constructiv. Poate la asta ajută rațiunea? Emoția este spontană, instinctivă, conformă cu sinele, individuală, pe când rațiunea este gândită, conștientă, conformă cu regula majorității și socială. A acționa din emoție nu înseamnă a da cuiva în cap dacă îți vine, adică nu înseamnă a cataliza emoțiile spre afară, ci a le concentra spre interior, spre tine. Ca să-ți dai seama cine ești, trebuie să te consumi. Astfel, tind să cred că nu poți dăuna celorlalți. Emoția este egoistă. Omul este egoist. Pentru că nu se poate consuma decât pe sine. Dacă ajuți un om (în părerea ta subiectivă) s-ar putea, pe termen lung, să nu-l ajuți de fapt și invers. Niciodată nu știi. De aceea, doar cunoscându-te pe tine, devenind mai armonios și mai fericit, îi poți ajuta pe ceilalți. Iar viața nu este un ansamblu de linii negre și linii albe, de greșeli și corectitudini, de urcușuri și coborâșuri, pentru că asta s-ar opune principiului cosmosului, ci o evoluție individuală, o desfășurare ascendentă, acțiunile instinctive fiind în armonie cu nevoia fiecărui om în parte de a se împlini. Sau, cel puțin, asta ar trebui să fie. Rațiunea e un construct social, menită să ne protejeze de alții. Și de noi înșine? Or, fără rațiune am ajunge niște nebuni. Iar nebunia nu e oare o etapă? Sau am ajunge să ne ucidem unii pe alții? Nu cred, dar dacă e așa, nu mai avem nicio șansă.

 4. Cuvânt sau gând. Mereu spunem ce gândim? Dar oare mereu gândim ce spunem? Dacă gândim că cel de lângă noi greșește, să-i spunem? N-ar trebui el singur, în mod natural, să conștientizeze asta? Dacă spunem: „să nu mai calci pragul casei mele” sau „nu ești capabil nici măcar să ai grijă de flori, nu ești capabil de nimic”, gândim așa? Nu ne jucăm cam mult cu forța cuvintelor? Nu sunt ele oare logos, creatoare de lumi, potențiale realități faptice? Cuvintele nu sunt doar cutii care duc și aduc idei, ele poartă o energie creatoare sau distructivă. Ar trebui să respectăm mai mult cuvântul și să găsim armonia dintre gând și cuvânt. De ce oare spunem mai ușor gândul negativ decât cel pozitiv? De ce cunoaștem mai multe înjurături și invective decât vorbe de laudă și iubire? Poate dacă am vedea că un cuvânt este un gând, o forță și o reprezentare a sinelui, nu am mai vocifera cu atâta ușurință. Cuvântul este o lume dată celuilalt, nu doar un sens transmis prin aer. Am învăța și limba mai bine. „La-nceput a fost cuvântul”.

 5. A iubi sau a fi iubit. Când iubești, ești plin. Plin de tine însuți și de celălalt. Dăruiești. Poți fi în suferință, dar niciodată în nefericire. Ești creator, ești viu, expiri. Ai speranță, ai credință, ai putere, ai curaj. Când ești iubit, ești gol. Gol de emoție. Primești. Poți fi în bucurie, dar nu neapărat în fericire. Inspiri. Poți să expiri fără să inspiri?

 6. A citi sau a nu citi. Uf, în sfârșit una simpă de tot.

Unde e echilibrul? Ce este haosul? Teoretizarea e ușoară, dar când apare momentul X în care trebuie să alegem, ce alegem? Care este obiectivul: fericirea sau cunoașterea?

Ei, mai în scurt, după cum se zice, curiozitatea a ucis pisica (asta oare după ce a cunoscut cunoașterea?)

*carte: Emoțiile distructive, Daniel Goleman

Reclame