Cel mai frumos oraș de pe planetă

Un comentariu

Motto: „Aflarea în mijlocul unui deșert a unei oaze cu palmieri, cu răcoare și apă, e un miracol, dar tot miracol este și prezența noastră, cu rânza, mentalitatea pășunistă și sărăcia noastră în centrul unei Europe înfloritoare. Ilustrul și bătrânul meu coleg Miron Costin a scris că „nasc și la Moldova oameni”, dar a omis să scrie ce fel de oameni și la ce Moldovă!” (Aureliu Busuioc)

Serios – am citit undeva cu litere mari că capitala (sic!) noastră e cel mai frumos oraș de pe planetă. Ar putea fi cel mai iubit sau cel mai drag sau cel mai ingenios, dar cel mai frumos?! Nu cred, așa că m-am apucat să cercetez.

Ca să fie clar – eu nu mă jelui. Pur și simplu mi-e ciudă. Mi-e ciudă că iată aceasta este „ideea națională”, că tot se întreba deunăzi Ministerul Adevărului.

Care aceasta? Iacătă (am început-o dintr-un capăt, fără discriminări):

Vă prezentăm Biblioteca Națională. Ce-i asta? Ăăăă, păi asta Biblioteca n-are bani, cred, și a dat spațiul în chirie pe 400 de ani. De ce unui bar? Îîîî, că oamenii la bar vin, da la biblioteci – nu. De ce barul se numește în rusă dacă limba țării e româna? Greu de spus.

Aici o altă mostră de bibliotecă, aceeași bibliotecă, același oraș.

În subsol, unde scrie ресторан, presupun că își beau bibliotecarii cafeaua, trăgând din pipă elegant cu gândul la Chateaubriand. Ați văzut dacă am trecut pe acolo? Mi-am stimulat inspirația. Gândesc în versuri. Mulțumesc, Petruțule.

Orașul e frumos mai ales când plouă. Îl vezi în adevărata lui față. Mai ales îi simți frumusețea: gropile romantice, gunoiul viu și multicolor, băltoacele care oglindesc soarele. Chiar azi, o fată cu pantofi, își ștergea cu un șervețel umed ștrampii de glodul aruncat de o mașină, zâmbind la gândul că trăiește în cel mai frumos oraș de pe planetă.

Ar fi înjurat, cred. Dar în fața Bibliotecii Naționale?! Nu se poate.

Ne deplasăm 5 metri mai la dreapta. Vă prezentăm o altă latură a Bibliotecii Naționale. Nu credeți? Poftim de admirați!

Butcile sunt chiar uluitoare. Și umbrelele, desigur. Între aceste două poze, aia cu subsolul boem și butcile dătătoare de apa vieții se află ușa bibliotecii. N-am fotografiat-o, să n-o deochi.

Urmează Muzeul de Istorie. Unde totul este la preț redus: 50% 40% 30%. Ultima șansă: monede, arme, obiecte de meșteșugărit, numai acum, numai aici. Îîîîî, am greșit. Reducerea e la mobilă. Cea mai frumoasă mobilă de pe planetă.

Intrați, nu vă rușinați. Cineva m-a întrebat odată: „Cum mobilă în muzeu?” Zic: „Iacașa.” „Cum chiar în muzeu?” „Da-da, în muzeu. Da și?”

Urmeazăăăă Teatrul Licurici! Ura.

Aici tinerii și copiii dornici de teatru participă la diverse spectacole care le întăresc încrederea în sine și o nevoie tot mai mare de cultură. E sărbătoare și răsună muzicaaa!

Mai departe. Aici era nu demult o terasă. Amu iată ditamai ce-o fi acolo. Și încă și fără gust. Ei, dar gusturile diferă. Câte bordeie, atâtea obiceie. Nu știu cum stăm la capitolul obiceiuri, dar la cel cu bordeiele e super.

…………………………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………………..

Bordeiul de mai sus a fost pe dreapta, acesta e pe stânga – Muzeul de Istorie.

Mereu a fost pentru mine un secret ce se află acolo după ușa fermecată și misterioasă. Masoni? Orgii? Vampiri? Poate savanții se adună și dezgroapă obiecte de arheologie? Sau depozitul pentru mobila amintită anterior?

Asta iarăși pe stânga. În Teatrul Licurici. Nu mai am presupuneri deștepte despre ce ar putea fi acolo în legătură cu Teatrul.

……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………….

Să bem în sănătatea copiilor!

Aoleu! Librărieeeee! În centrul Chișinăului. În incinta Teatrului. Imposibil. E o profanare a întregii idei naționale dezbătute până acum. Trădare.

………………………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………..

Apropo, se vede în spate și o bucățică de teatru. Dar eu deja am început să mă enervez. Cred că din același motiv s-a enervat și un tip anul trecut la terasa respectivă, împușcând pe un altul. Cred că nu mai suporta această blasfemie la adresa culturii, această batjocură de oraș și de copii. Când a întors privirea și a văzut ce au făcut din teatru, nerușinații, a scos pistolul și a împușcat. Ce vă mirați așa? Mi se pare un motiv nobil, chiar.

Iată și Teatrul Licurici. Frumos nume. Și teatrul ar putea fi frumos. Trebuie de schimbat ideea națională.

Vai! E o bibliotecă pe acolo. Nu o vedeți? Dați zoom și poate o veți găsi. Între o agenție de turism, un bancomat și multe, multe panouri urâcioase. Biblioteca merită aplauzele noastre.

……………………………………………………………………………………………

Cui îi trebuie teatru când ai Matrix. Matrix ăla-ăla? Pastiluța roșie sau albastră?

……………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………….

Aici copii plini de spiritul teatrului mănâncă și beau. Un bilet la teatru este 30 de lei, un suc 40 de lei. Mi se pare corect. Cui nu-i place, să stea acasă.

……………………………………………………………………………………………………………………

Aici se află… ăăăă orașul. Adică City, în limba cool. Partea cealaltă a Teatrului. Eu chiar mă mir cum încap atâtea într-un biet teatru. Oare cât plătesc chiria? Și cui? Mă-ntreb și eu ca simplu cetățean.

……………………………………………………………………………………………………………..

Muzeul de alături. Clădirea pare a fi în reconstrucție. Deși nu lucrează nimeni. Barul e deschis, în schimb, pentru toți doritorii. Am o dilemă: oare barul aparține muzeului sau muzeul barului?

Știu că muzele și bibliotecile nu au bani să se întrețină. Știu.

Știu că nu vă spun nimic nou acum și că e timpul de soluții. Dodon are soluții.

…………………………………………………………………………………………………………………

Apropo, e priveliștea din fața aceluiași muzeu. Sau bar. Geamurile sunt ale barului. Cred că nici ei nu se pot decide al cui e trotuarul. Așteaptă cea de-a doua venire a lui Isus. Între timp, se fac bani. Obrazul se îngroașă.

Iarăși Biblioteca Națională. Totul ca la carte.

Apropo, la începuturile culturii moldovenești, târgurile de carte se făceau la Palatul Republicii, cu onoarea cuvenită. Apoi, s-au făcut o perioadă la Biblioteca Națională și la Teatrul Licurici. Acum, s-a considerat că cărțile (sic!) sunt o povară și târgurile au fost mutate la Moldexpo. Așa ca să nu se mai ducă nimeni. Numai editorii. În schimb, avem baruri. Ajunge la toți.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Și, pentru sfârșit, vă prezentăm cu mare drag Palatul Național. Din spatele terasei. Se lucrează – la terasă desigur. Va fi o vară fierbinte. Îl așteptăm pe Kirkorov. Nu la terasă, la Palatul Național. Aaa, pe locul terasei cică se află un havuz.

E adevărat că în Roma tot am văzut terase. Și în Veneția. Cu viori, chestii. Cu străzi curate în jur, fântâni arteziene, chestii. Cu gust.

………………………………………………………………………………….

Iată și micul nostru tur s-a încheiat. Pentru necunoscători și pentru necredincioși – nu a fost un tur al orașului, ci al unui singur cartier. 100 de metri la stânga, 100 de metri la dreapta. Nu mă simt cu inima împăcată – am senzația că nu am numărat toate barurile și nu mi-aș dori să rămână cineva ofensat. Am vrut să fac poze și la trotuare, băltoace, la cele 6-7 gherete de acolo, să vedeți ce frumos este orașul nostru, dar am obosit. Nu știu cine dă licențe în țara asta, dar presupun că e și el om ca omul.

Eu, de fapt, sunt invidioasă. Că n-am bar. Totuși, dacă îmi voi deschide o librărie, o să vă chem. Promit. O să fie pe acolo și bar. Precis.

P.S. Parafrazând puțin, putem spune despre Chișinău cam ce a zis Cesbron despre un ins: „El avea coafura lui Chateaubriand, halatul lui Balzac, fruntea lui Hugo și capul deșert.”

*carte: Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni

Reclame

Vreau să pup zebra pe nas

4 comentarii

Motto: „Când un om vrea să ucidă un tigru, numește asta sport; când un tigru vrea să-l ucidă pe el, numește asta ferocitate.” (G. B. Shaw)

Am considerat mereu circul, grădina zoologică, delfinariile drept umilitoare și degradante. Când zic mereu am în vedere în ultimii mei 100 de ani, în mereul recent, de când am învățat să aleg pentru mine. Presupun că în copilăria sovietică, toți se bucurau de circ. Iar eu eram toți. Și tu erai toți. Când zic umilitor și degradant, mă refer atât la animale, cât și la oameni. Pleșu a zis-o mai bine decât mine: „inumana şi înjositoarea instituţie a circului” (http://86.124.112.53/sectiune/situatiunea/articol/tigru).

La animale, deoarece casa lor e alta, deoarece s-au născut libere și nu au ales să fie înrobite. Deoarece frumusețea lor vine anume din sălbăticia și nesupunerea lor, din potrivirea lor cu natura, nu cu barele de metal ale unei cuști, din viteza cu care aleargă, înălțimile la care zboară sau ascunzișurile pe care și le fac.

În ceea ce privește oamenii, mi se pare și mai umilitor și degradant. Dar de la oameni presupun că te poți aștepta la orice – de la războaie pentru pace la tortură pentru adevăr. Da, mi-e frică de leu, m-ar putea ucide. Dar mai înfricoșător mi se pare omul, care poate aplauda în fața unei torturi a Inchiziției, pe arene admirând lupta sângeroasă dintre gladiatori. Animalelor nu le vine să aplaude când ucid. Ele își potolesc foamea sau își apără puii. Și nici un animal nu va ajunge la degradarea de a ține închis un alt animal, fie om sau balenă, admirându-i suferințele și sclavia. Și apropo, însuși cuvântul circ nu are conotații prea fericite în utilizarea lui metaforică („în parlament a fost un circ astăzi”). Adică simțim noi că ceva e în neregulă cu circul, că are o doză de artificialitate și falsitate care nu rezonează cu adevărata natură a ființelor.

Dar omul este sătul. Burta plină îl face ciudat de rău.

Nu înțeleg cum putem admira aceste animale închise pentru că e un paradox în realitate. Prețuim animalele pentru libertatea și măreția lor, dar le închidem blocând exact ceea ce admirăm de fapt. Vulturii sunt măreți prin zborul lor înalt. Noi le punem tavan, doi copaci din plastic și exclamăm: „Ah, ce vulturi!” Adică? Le strivim demnitatea cu atâta amuzament și ușurință. Și poate animalele n-or fi având rațiune (ce-o mai fi și asta?!), dar demnitate sigur au.

Am fost o singură dată la delfinariu și am plâns. Delfinii care călătoresc mii de kilometri, într-o continuă joacă și descoperire, sunt puși să sară într-un cerc și să danseze într-un bazin de 10 metri. Și cel mai trist este că ei nu pot face greve, atentate, proteste, că ei nu pot schimba cu nimic viața care le-a fost impusă. Nu sunt o delirantă luptătoare pentru nu știu ce drepturi, doar că sincer – nu mi se pare amuzant.

Și, cu toate aceste tristeți, am înțeles că în Namibia nu vom merge în curând, că animalele de plastic nu mai sunt suficiente pentru imaginația copilului și am decis să mergem la grădina zoologică din Chișinău. Băiețelul meu de 2 ani este încântat de animale: zebra mănâncă iarbă, girafa frunze, iar crocodilul mere. La mare a înțeles că dacă vine un rechin, primul lucru va fi să-l întrebe cum îl cheamă. El știe că animalele sunt bune și că pot mușca doar dacă le supărăm. Am mers cu tristețea că voi vedea niște ochi suferinzi, murdărie, lipsă de hrană și frig. Am fost plăcut surprinsă de o grădină curată, de spații destul de mari pentru animale, de paznici amabili și cuști bine îngrijite. Un paznic ne-a spus chiar că animalele astea din Africa și Australia îs așa de ciudate, de exemplu, cangurul ăsta nu-i nici șoarece, nici iepure, dar seamănă cu amândoi.

Toate poveștile despre animale au început să fie demolate pentru băiatul meu. „Mami, vreau să o pup pe zebră pe nas.”, „Mami, vreau să mă joc cu leul, de ce stă închis?”, „Mami, hai să luam cangurul acasă.”, „Mami, vreau să mângâi tigrul, spune-i să vină la mine.” Mai în scurt, mă bâlbâiam în explicații și denaturări, neștiind exact ce să spun. M-am bucurat cu adevărat că în Chișinău există o grădină zoologică cu îngrijitori atenți și iubitori de animale, m-am întristat încă o dată să văd sălbăticia pusă în cușcă, privirile triste care nu înțeleg unde au greșit de stau acolo (o să spuneți că animalele nu înțeleg așa ceva, mai ales dacă nu au cunoscut înainte de asta libertatea; eh, știți voi).

Nu-i înțeleg nici pe stăpânii care leagă câinii, nici pe cei care țin animalele închise în casă, în colivie, în cutie. Nu-i înțeleg nici pe oamenii care țin copiii închiși în colivie. Ca să nu pățească ceva.

Și totuși, e vorba de control. Nu admirăm la circ că elefantul se așază în genunchi, că leul sare prin cerc, că maimuța dansează, animalele fac lucruri și mai aproape de imposibil în libertate, ci faptul că eu, omul, îl determin să facă aceste acțiuni.

Desigur, nu mi-aș dori ca băiețelul meu, dacă va da nas în nas cu un crocodil, să-l întrebe dacă preferă merele roșii sau galbene. Vreau totuși ca el să respecte tot ce există și respiră, ca fricile să nu fie induse de mine sau de societate, să respecte și să ceară să-i fie respectată libertatea de a ființa.

Pâine și circ!!!

*carte: Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu

Dispoziția de cafea

6 comentarii

Motto: „Sadness is just another word for not enough coffee” („Tristețea este doar un alt cuvânt pentru insuficientă cafea”)

Am ascultat recent o mulțime de piese „cu cafea”. De ceva timp mă tot gândeam să asociez titlului coffeemood niște muzică bună. Propun o listă de cântece despre cafea care îmi plac cel mai mult și care îmi creează o bună dispoziție dimineața. Sau la amiază. Sau noaptea 🙂

1. o piesă extraordinară, probabil preferata – există mai multe interpretări.

2. un filmuleț în cinstea cafelei – amuzant, pozitiv și plin de bună dispoziție.

3. un cântec în limba română – versuri frumoase, voce încântătoare. superb, mai în scurt.

4. o piesă mai veche, destul de simplă, care merită totuși să fie adusă în prezent.

5. o piesă tonifiantă prin ritmul ei deosebit. am auzit-o pentru prima data recent.

6. cum fără rock ‘n’ roll? dansant, tonifiant, vesel. oare dacă beau 40 de cești de cafea, o să pot cânta și eu așa?

7. se începe cam greu după părerea mea, refrenul e însă încântător. Trezireaaaaaaaaa!

8. e suficient să spun: bob marley. mă duce cu gândul la „încă una și mă duc” 🙂

9. m-am bucurat să ascult o piesă despre cafea în interpretarea unui basarabean. e un început.

10. nu am idee de ce se numește „dintr-o cafea”. nu e despre cafea. totuși, e o piesă frumoasă și tonifiantă.

Sper să vă placă. Relaxați-vă și tonifiați-vă cu muzică frumoasă, cafea amară, femei dulci și, desigur, primăveri de început.

P.S. Apropo de cafea, așa-numita cafea nes sau solubilă este o pseudo-cafea. Riscați și beți o cafea adevărată. Cine știe, poate vă place.

Moartea

Lasă un comentariu

Motto: „Arborele moare în pace, cu simplitate și frumusețe. Cu frumusețe, pentru că nu trișează și nici nu face grimase, pentru că nu se teme și nu regretă nimic.” (L. Tolstoi)

Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre moarte. Moartea în sensul ei de continuare a vieții, nu de întrerupere a ceva. Dar nu știu mai nimic despre moarte. Nu am idee dacă e femeie sau bărbat, dacă te ia sau de fapt te duce, dacă este spontană sau are un program clar stabilit, dacă te omoară sau de fapt te învie, dacă e un dar sau e un blestem. Când voi cunoaște moartea mai îndeaproape, voi scrie, neapărat voi scrie. Acum îi las pe alții să vorbească.

„..îi sfătuia pe credincioși să nu facă comedie în ceasul morții, nici să nu preschimbe în scenă de teatru patul de moarte, ci să moară simplu și natural, adăugând că mulți dintre marii sfinți au murit ca animalele: culcându-se ca să moară. Iar de aici scot că, spunându-se „a murit ca un câine”, nu se ține seama că o astfel de moarte e o moarte de sfânt. Pentru omul perfect, a muri este o simplă funcție fiziologică, ceva cam ca a dormi.” (Unamuno)

„Fă zilnic în așa fel încât să-ți meriți somnul și să-ți fie odihna creierului pregătire pentru când ți se va odihni inima. Fă să-ți meriți moartea.” (Unamuno)

„Oare de ce ne bucurăm când se naște cineva și plângem la înmormântare? O fi deoarece nu suntem persoana implicată în procesul respectiv.” (Mark Twain)

„Oamenii nu acceptă încă moartea ca făcând parte din viață. moartea reprezintă un tabu, la fel cum era sexul acum o sută de ani. Odată cu acceptarea morții, omul va începe să-și accepte și bătrânețea. Pregătiți-vă pentru moarte. Meditați. Priviți moartea în față. Aceasta este cea mai înaltă experiență pe care o poate trăi cineva. Dacă puteți privi moartea în față, veți descoperi că sunteți nemuritor. Singurul care moare este trupul. Nu ratați momentul morții. Ea vă va oferi cel mai frumos dar al vieții, darul de despărțire. Foarte puțini oameni conștientizează acest dar, căci nimeni nu este pregătit pentru acest moment. Moartea îi ia prin surprindere.” (Osho)

„Băiețelul nu voia să plece din cimitirul unde fusese îngropat bunicul său și părinții intraseră în panică. În cele din urmă a exclamat: „dar, mamă, aștept să urce la ceruri!” Da, acestui copil i se spusese că bunicul va urca la ceruri. Să ne imaginăm că băiețelul nu ar fi putut rosti aceste cuvinte. Câte comportamente pline de anxietate nu ar fi încercat să exprime dinăuntrul lui aceste întrebări! Ar fi mai bine să spunem: „Nu știu unde e bunicul, a murit, dar, potrivit credinței mele, eu mi-aș dori să fie în locul pe care îl numim rai sau cer.” (Jacques Salomé)

„Când moare un om pe care îl iubești, întâlnești cu adevărat moartea.” (Osho)

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.” (Grigore Vieru)

Durerea face parte din evoluția noastră. Tot ce ne face mai buni își are rostul său. Mi-aș dori să integrez toate sensurile citate mai sus în trăirea vieții și a morții.

*carte: Mami, tati, mă auziți? Jacques Salome

O altă națiune de vampiri

Un comentariu

din adâncul adâncului, draga mea

Motto: „Mă grăbesc să râd de toate, de teamă ca voi fi obligat să plâng.” (Beaumarchais)

A fost odată ca de fiecare dată. Mergeam pe stradă, la vale sau la deal, nu mai țin minte. Un tip cu geacă de piele și cu pantofi ascuțiți în vârf m-a apucat de mână și mi-a spus:

–          Domnișoară, unde așa grăbită?

–          Undeva unde să nu fii tu. O zi bună! am zis calm, fiind obișnuită cu așa abordări chișinevskiie.

Tipul, vădit frustrat, a ridicat brațul său plin de brățări aurite și mi-a strigat:

–          Tu știi cine sunt eu? Cum îndrăznești? Eu sunt… s-a aplecat la urechea mea, uitându-se precaut în toate părție, eu sunt… vampirrrrr. Uite colții, zice, uite și mușcătura, întinzându-și gâtul jegos și deschizând gura așa de tare încât am putut remarca ușor că un colte era cariat.

Știam că vampirii sunt eleganți, șarmanți, nemuritori, mi-i imaginam pictori sau poeți, cu ochii triști din cauza eternității lor care pune multe dileme și cu o expresie a feței care să inspire frică și admirație. Iar în fața mea – o specie foarte ciudată care susține că e vampir. Ei, dar în orice pădure sunt și uscături. M-a intrigat. L-am ascultat.

„Mă cheamă Vampirușa. Ei, mă cheamă Vanea, dar mi-am dat singur un nume mai strașnic. Eram la Italia, la stroikă. Știi ce greu e? Mucoșii de-alde voi habar n-au. Am cărat toată ziua saci și cărămizi, murdar și transpirat. În drum spre casă, s-a apropiat unu’ de mine – înalt, tânăr și cam ciudat.

Îmi zice: „Mi-e foame. Îmi pare rău că trebuie să decad atât de jos, omule, dar am avut un secol greu.”

Eu m-am stropșit la el: „Du-te și cară mortar, că și mie mi-e foame. Da’ iaca lucrezi, nu vezi?”

Necunoscutul m-a luat de umeri, s-a uitat trist în ochii mei și mi-a zis: „Ascultă, nu mă călca pe nervi – eu azi am fost călcat de o mașină, m-a lăsat nevasta pentru un preot, am împlinit 987 de ani și m-am cam săturat să dorm ziua și să umblu noaptea, vreau să beau bere și să-mi cadă dinții, dar pentru asta trebuie ca al 988-lea pe care îl mușc să accepte. Așadar, accepți?”

„Ei, mare brânză, și eu azi am fost călcat în picioare de vreo 7 șefi, nevasta demult m-a lăsat pentru un vibrator, am împlinit 37, dar arăt de 57, m-am săturat să nu mai am timp să dorm și mi-a căzut majoritatea dinților. E drept, bere și eu vreau. Eh, dar dacă ai ști ce vin fac eu, de casă, în beci. Mi-e așa de drag, tucma îl am în sânge.”

„Nu te cred că e așa bun vinul tău. Aș putea să-l gust, dacă m-ai lăsa să te mușc. Altfel, nu te cred.”

„Ei, mă ofensezi. Vinul meu… Bun, hai mușcă-mă. Dar dacă o să mă doară, am să-ți dau vreo două.”

Și iaca de atunci umblu de colo colo. N-am zis nimănui despre asta. Ei, adică i-am zis mătușii Vasilița, dar ea a murit pe loc. Apoi, i-am zis și la o vecină din sat, frumușică foc, dar ea, nebuna, a luat și a povestit la toți. Au închis-o cu nebunii. Trebuia să zic cuiva. Nu pot bea vin, vinișorul meu. Acesta e unicul regret. A, mai e unul, îmi pare rău că moda așa repede se schimbă, căci eu nu mă pot despărți de scurtca mea de piele. E piele de om, apropo. De politician. Ha-ha-ha!”

M-am îndepărtat mirată și deloc amuzată, în timp ce Vanea-Vampirușa mi-a strigat: „Auzi, totuși de ce s-a scumpit laptele? Mi-am luat un câine, îi dau lapte și e mult mai scump decât atunci când am plecat eu la Italia.”

P.S. Nu înțeleg de ce toți se tem de vampiri, deși nimeni nu a văzut unul. Politicienii, de asemenea, sug sângele poporului, dar nimeni nu fuge de ei. Sau de țânțari. Nimeni nu se teme nici de țânțari și ăștia nu mor la lumină, lua-i-ar naiba. Poate dacă am fi amabili cu vampirii, le-am propune o cană de sânge când se ivesc, nu ar mai intra în panică mușcând tot ce se nimerește. Așa spun bunele maniere, pune omul la masă… vampirul, de fapt. N-am nimic cu vampirii, să nu credeți cumva că am. Cred că ar trebui să le permitem să protesteze pentru dreptul de a fi așa cum sunt. Desigur, vor protesta noaptea.

Mie Vanea mi s-a părut chiar de treabă.

*carte: Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Despre vampiri și regrete

3 comentarii

Motto: „Iar secretul vieții omenești, cel general, este dorința de mai multă viață, este vijelioasa și nepotolita sete de a fi tot ce ne înconjoară, fără a înceta să fim noi înșine, de a ne înstăpâni peste întreg Universul, fără ca Universul să ne stăpânească pe noi și să ne absoarbă; e dorința de a fi altul fără a înceta să fiu eu și de a continua să fiu eu, fiind tocmai altul; este, într-un cuvânt, setea de divinitate, foametea de Dumnezeu. „Dac-aș putea duce o altă viață și face cutare sau cutare lucruri pe care astăzi nu le pot face…!” – spui. Dar dacă ai putea duce altă viață și face lucrurile astea pe care astăzi nu le poți face, atunci n-ai putea duce viața pe care o duci, nici face ceea ce faci astăzi, și ți-ai dori viața și faptele actuale. Căci ceea ce vrei este viața aceea, și aceasta, și alta, le vrei pe toate. Omul vrea toate pământurile și toate secolele și să trăiască în tot spațiul și în tot timpul, la infinit și în eternitate. Ființele încep să trăiască atunci când vor să fie altele decât sunt continuând să fie ele însele.” (Unamuno)

Știu că am promis să scriu despre vampiri. Am început chiar să scriu despre vampiri și am ajuns să scriu despre regrete. Uite se începea cam așa: A fost odată un vampir. Feţişoara lui – spuma laptelui, ochişorii lui – mura câmpului. Serios. Dăunăzi m-a întrebat de ce s-a scumpit laptele.

Și întâmplător am dat peste un text de-al meu mai vechi. Și vampirul s-a supărat. A zis că va mai veni. Precis. Iată ce-a ieșit:

Regret din adâncul sufletului că nu am mers mai des la teatru. Sună poetic. E un vis comun să pari poetic. Și deștept. Regret că n-am petrecut mai mult timp în biblioteci. Nu, nu merge, sună chiar banal.

În realitate, îndrăznim prea rar să fim sinceri, acceptându-ne și deschizându-ne. S-a mirat un preot când i-am zis că nu mă căiesc. Nu pot. Pentru că regret totul preț de o secundă și apoi nu mai regret un lucru niciodată. Regretele aduc dezamăgiri. Eu nu sunt dezamăgită. Dacă aș fi dezamăgită, aș schimba ceva și oricum nu aș regreta.

Regret că n-am făcut dintr-o zi o eră, că nu am văzut ploaia, ci doar apa, că nu mi-am lăsat greutatea în papuci și că nu am mers desculță la biserică. Regret că nu am făcut lucruri extraordinare despre care aș scrie acum aici.

Am citit undeva și vă spun și vouă: mâncați mai multe legume. N-am citit nicăieri așa că puteți să nu mă credeți, dar vă recomand cel puțin să încercați: mergeți în pădure, în parc, în mijlocul bulevardului, trântiți-vă pe iarbă sau pe zăpadă, inspirați adânc și întrebați-vă – „Oare chiar îmi doresc altă viață?”. Nu regretați că nu aveți ceea ce meritați, mai degrabă că nu meritați ceea ce nu aveți.

Regret că am dormit prea mult și m-am plimbat prea puțin, am mâncat prea mult și am citit prea puțin, m-am încruntat prea des și am zâmbit prea rar, am vorbit prea mult și am ascultat prea puțin, am gândit prea mult și am dansat prea puțin, m-am odihnit prea mult și m-am antrenat prea puțin, m-am încălțat uitând să mă descalț.

Un tip într-o carte zicea că „Nu poți dărui decât ceva ce ai. Dacă ești fericit, poți dărui fericire. Dacă ești nefericit, nu poți dărui decât nefericire. Dacă ești trist, nu poți dărui decât tristețe.” Poate ar trebui să pornim de la noi, încetând să mai spunem că facem lucruri pentru alții.

Am auzit de la mine însumi prea multe sfaturi și n-am ascultat niciunul. Unul dintre ele era niciodată să nu regreți, mereu să speri. Regret că există regrete. Totuși mai avem o grămadă de timp pentru bungee jumping.

P.S. O primăvară în care să vă aduceți aminte din când în când să lăsaţi papucii la ușă și mintea în papuci!

*Yukio Mishima, După banchet