Motto: „Iar secretul vieții omenești, cel general, este dorința de mai multă viață, este vijelioasa și nepotolita sete de a fi tot ce ne înconjoară, fără a înceta să fim noi înșine, de a ne înstăpâni peste întreg Universul, fără ca Universul să ne stăpânească pe noi și să ne absoarbă; e dorința de a fi altul fără a înceta să fiu eu și de a continua să fiu eu, fiind tocmai altul; este, într-un cuvânt, setea de divinitate, foametea de Dumnezeu. „Dac-aș putea duce o altă viață și face cutare sau cutare lucruri pe care astăzi nu le pot face…!” – spui. Dar dacă ai putea duce altă viață și face lucrurile astea pe care astăzi nu le poți face, atunci n-ai putea duce viața pe care o duci, nici face ceea ce faci astăzi, și ți-ai dori viața și faptele actuale. Căci ceea ce vrei este viața aceea, și aceasta, și alta, le vrei pe toate. Omul vrea toate pământurile și toate secolele și să trăiască în tot spațiul și în tot timpul, la infinit și în eternitate. Ființele încep să trăiască atunci când vor să fie altele decât sunt continuând să fie ele însele.” (Unamuno)

Știu că am promis să scriu despre vampiri. Am început chiar să scriu despre vampiri și am ajuns să scriu despre regrete. Uite se începea cam așa: A fost odată un vampir. Feţişoara lui – spuma laptelui, ochişorii lui – mura câmpului. Serios. Dăunăzi m-a întrebat de ce s-a scumpit laptele.

Și întâmplător am dat peste un text de-al meu mai vechi. Și vampirul s-a supărat. A zis că va mai veni. Precis. Iată ce-a ieșit:

Regret din adâncul sufletului că nu am mers mai des la teatru. Sună poetic. E un vis comun să pari poetic. Și deștept. Regret că n-am petrecut mai mult timp în biblioteci. Nu, nu merge, sună chiar banal.

În realitate, îndrăznim prea rar să fim sinceri, acceptându-ne și deschizându-ne. S-a mirat un preot când i-am zis că nu mă căiesc. Nu pot. Pentru că regret totul preț de o secundă și apoi nu mai regret un lucru niciodată. Regretele aduc dezamăgiri. Eu nu sunt dezamăgită. Dacă aș fi dezamăgită, aș schimba ceva și oricum nu aș regreta.

Regret că n-am făcut dintr-o zi o eră, că nu am văzut ploaia, ci doar apa, că nu mi-am lăsat greutatea în papuci și că nu am mers desculță la biserică. Regret că nu am făcut lucruri extraordinare despre care aș scrie acum aici.

Am citit undeva și vă spun și vouă: mâncați mai multe legume. N-am citit nicăieri așa că puteți să nu mă credeți, dar vă recomand cel puțin să încercați: mergeți în pădure, în parc, în mijlocul bulevardului, trântiți-vă pe iarbă sau pe zăpadă, inspirați adânc și întrebați-vă – „Oare chiar îmi doresc altă viață?”. Nu regretați că nu aveți ceea ce meritați, mai degrabă că nu meritați ceea ce nu aveți.

Regret că am dormit prea mult și m-am plimbat prea puțin, am mâncat prea mult și am citit prea puțin, m-am încruntat prea des și am zâmbit prea rar, am vorbit prea mult și am ascultat prea puțin, am gândit prea mult și am dansat prea puțin, m-am odihnit prea mult și m-am antrenat prea puțin, m-am încălțat uitând să mă descalț.

Un tip într-o carte zicea că „Nu poți dărui decât ceva ce ai. Dacă ești fericit, poți dărui fericire. Dacă ești nefericit, nu poți dărui decât nefericire. Dacă ești trist, nu poți dărui decât tristețe.” Poate ar trebui să pornim de la noi, încetând să mai spunem că facem lucruri pentru alții.

Am auzit de la mine însumi prea multe sfaturi și n-am ascultat niciunul. Unul dintre ele era niciodată să nu regreți, mereu să speri. Regret că există regrete. Totuși mai avem o grămadă de timp pentru bungee jumping.

P.S. O primăvară în care să vă aduceți aminte din când în când să lăsaţi papucii la ușă și mintea în papuci!

*Yukio Mishima, După banchet

Reclame