din adâncul adâncului, draga mea

Motto: „Mă grăbesc să râd de toate, de teamă ca voi fi obligat să plâng.” (Beaumarchais)

A fost odată ca de fiecare dată. Mergeam pe stradă, la vale sau la deal, nu mai țin minte. Un tip cu geacă de piele și cu pantofi ascuțiți în vârf m-a apucat de mână și mi-a spus:

–          Domnișoară, unde așa grăbită?

–          Undeva unde să nu fii tu. O zi bună! am zis calm, fiind obișnuită cu așa abordări chișinevskiie.

Tipul, vădit frustrat, a ridicat brațul său plin de brățări aurite și mi-a strigat:

–          Tu știi cine sunt eu? Cum îndrăznești? Eu sunt… s-a aplecat la urechea mea, uitându-se precaut în toate părție, eu sunt… vampirrrrr. Uite colții, zice, uite și mușcătura, întinzându-și gâtul jegos și deschizând gura așa de tare încât am putut remarca ușor că un colte era cariat.

Știam că vampirii sunt eleganți, șarmanți, nemuritori, mi-i imaginam pictori sau poeți, cu ochii triști din cauza eternității lor care pune multe dileme și cu o expresie a feței care să inspire frică și admirație. Iar în fața mea – o specie foarte ciudată care susține că e vampir. Ei, dar în orice pădure sunt și uscături. M-a intrigat. L-am ascultat.

„Mă cheamă Vampirușa. Ei, mă cheamă Vanea, dar mi-am dat singur un nume mai strașnic. Eram la Italia, la stroikă. Știi ce greu e? Mucoșii de-alde voi habar n-au. Am cărat toată ziua saci și cărămizi, murdar și transpirat. În drum spre casă, s-a apropiat unu’ de mine – înalt, tânăr și cam ciudat.

Îmi zice: „Mi-e foame. Îmi pare rău că trebuie să decad atât de jos, omule, dar am avut un secol greu.”

Eu m-am stropșit la el: „Du-te și cară mortar, că și mie mi-e foame. Da’ iaca lucrezi, nu vezi?”

Necunoscutul m-a luat de umeri, s-a uitat trist în ochii mei și mi-a zis: „Ascultă, nu mă călca pe nervi – eu azi am fost călcat de o mașină, m-a lăsat nevasta pentru un preot, am împlinit 987 de ani și m-am cam săturat să dorm ziua și să umblu noaptea, vreau să beau bere și să-mi cadă dinții, dar pentru asta trebuie ca al 988-lea pe care îl mușc să accepte. Așadar, accepți?”

„Ei, mare brânză, și eu azi am fost călcat în picioare de vreo 7 șefi, nevasta demult m-a lăsat pentru un vibrator, am împlinit 37, dar arăt de 57, m-am săturat să nu mai am timp să dorm și mi-a căzut majoritatea dinților. E drept, bere și eu vreau. Eh, dar dacă ai ști ce vin fac eu, de casă, în beci. Mi-e așa de drag, tucma îl am în sânge.”

„Nu te cred că e așa bun vinul tău. Aș putea să-l gust, dacă m-ai lăsa să te mușc. Altfel, nu te cred.”

„Ei, mă ofensezi. Vinul meu… Bun, hai mușcă-mă. Dar dacă o să mă doară, am să-ți dau vreo două.”

Și iaca de atunci umblu de colo colo. N-am zis nimănui despre asta. Ei, adică i-am zis mătușii Vasilița, dar ea a murit pe loc. Apoi, i-am zis și la o vecină din sat, frumușică foc, dar ea, nebuna, a luat și a povestit la toți. Au închis-o cu nebunii. Trebuia să zic cuiva. Nu pot bea vin, vinișorul meu. Acesta e unicul regret. A, mai e unul, îmi pare rău că moda așa repede se schimbă, căci eu nu mă pot despărți de scurtca mea de piele. E piele de om, apropo. De politician. Ha-ha-ha!”

M-am îndepărtat mirată și deloc amuzată, în timp ce Vanea-Vampirușa mi-a strigat: „Auzi, totuși de ce s-a scumpit laptele? Mi-am luat un câine, îi dau lapte și e mult mai scump decât atunci când am plecat eu la Italia.”

P.S. Nu înțeleg de ce toți se tem de vampiri, deși nimeni nu a văzut unul. Politicienii, de asemenea, sug sângele poporului, dar nimeni nu fuge de ei. Sau de țânțari. Nimeni nu se teme nici de țânțari și ăștia nu mor la lumină, lua-i-ar naiba. Poate dacă am fi amabili cu vampirii, le-am propune o cană de sânge când se ivesc, nu ar mai intra în panică mușcând tot ce se nimerește. Așa spun bunele maniere, pune omul la masă… vampirul, de fapt. N-am nimic cu vampirii, să nu credeți cumva că am. Cred că ar trebui să le permitem să protesteze pentru dreptul de a fi așa cum sunt. Desigur, vor protesta noaptea.

Mie Vanea mi s-a părut chiar de treabă.

*carte: Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Reclame