Motto: „Când un om vrea să ucidă un tigru, numește asta sport; când un tigru vrea să-l ucidă pe el, numește asta ferocitate.” (G. B. Shaw)

Am considerat mereu circul, grădina zoologică, delfinariile drept umilitoare și degradante. Când zic mereu am în vedere în ultimii mei 100 de ani, în mereul recent, de când am învățat să aleg pentru mine. Presupun că în copilăria sovietică, toți se bucurau de circ. Iar eu eram toți. Și tu erai toți. Când zic umilitor și degradant, mă refer atât la animale, cât și la oameni. Pleșu a zis-o mai bine decât mine: „inumana şi înjositoarea instituţie a circului” (http://86.124.112.53/sectiune/situatiunea/articol/tigru).

La animale, deoarece casa lor e alta, deoarece s-au născut libere și nu au ales să fie înrobite. Deoarece frumusețea lor vine anume din sălbăticia și nesupunerea lor, din potrivirea lor cu natura, nu cu barele de metal ale unei cuști, din viteza cu care aleargă, înălțimile la care zboară sau ascunzișurile pe care și le fac.

În ceea ce privește oamenii, mi se pare și mai umilitor și degradant. Dar de la oameni presupun că te poți aștepta la orice – de la războaie pentru pace la tortură pentru adevăr. Da, mi-e frică de leu, m-ar putea ucide. Dar mai înfricoșător mi se pare omul, care poate aplauda în fața unei torturi a Inchiziției, pe arene admirând lupta sângeroasă dintre gladiatori. Animalelor nu le vine să aplaude când ucid. Ele își potolesc foamea sau își apără puii. Și nici un animal nu va ajunge la degradarea de a ține închis un alt animal, fie om sau balenă, admirându-i suferințele și sclavia. Și apropo, însuși cuvântul circ nu are conotații prea fericite în utilizarea lui metaforică („în parlament a fost un circ astăzi”). Adică simțim noi că ceva e în neregulă cu circul, că are o doză de artificialitate și falsitate care nu rezonează cu adevărata natură a ființelor.

Dar omul este sătul. Burta plină îl face ciudat de rău.

Nu înțeleg cum putem admira aceste animale închise pentru că e un paradox în realitate. Prețuim animalele pentru libertatea și măreția lor, dar le închidem blocând exact ceea ce admirăm de fapt. Vulturii sunt măreți prin zborul lor înalt. Noi le punem tavan, doi copaci din plastic și exclamăm: „Ah, ce vulturi!” Adică? Le strivim demnitatea cu atâta amuzament și ușurință. Și poate animalele n-or fi având rațiune (ce-o mai fi și asta?!), dar demnitate sigur au.

Am fost o singură dată la delfinariu și am plâns. Delfinii care călătoresc mii de kilometri, într-o continuă joacă și descoperire, sunt puși să sară într-un cerc și să danseze într-un bazin de 10 metri. Și cel mai trist este că ei nu pot face greve, atentate, proteste, că ei nu pot schimba cu nimic viața care le-a fost impusă. Nu sunt o delirantă luptătoare pentru nu știu ce drepturi, doar că sincer – nu mi se pare amuzant.

Și, cu toate aceste tristeți, am înțeles că în Namibia nu vom merge în curând, că animalele de plastic nu mai sunt suficiente pentru imaginația copilului și am decis să mergem la grădina zoologică din Chișinău. Băiețelul meu de 2 ani este încântat de animale: zebra mănâncă iarbă, girafa frunze, iar crocodilul mere. La mare a înțeles că dacă vine un rechin, primul lucru va fi să-l întrebe cum îl cheamă. El știe că animalele sunt bune și că pot mușca doar dacă le supărăm. Am mers cu tristețea că voi vedea niște ochi suferinzi, murdărie, lipsă de hrană și frig. Am fost plăcut surprinsă de o grădină curată, de spații destul de mari pentru animale, de paznici amabili și cuști bine îngrijite. Un paznic ne-a spus chiar că animalele astea din Africa și Australia îs așa de ciudate, de exemplu, cangurul ăsta nu-i nici șoarece, nici iepure, dar seamănă cu amândoi.

Toate poveștile despre animale au început să fie demolate pentru băiatul meu. „Mami, vreau să o pup pe zebră pe nas.”, „Mami, vreau să mă joc cu leul, de ce stă închis?”, „Mami, hai să luam cangurul acasă.”, „Mami, vreau să mângâi tigrul, spune-i să vină la mine.” Mai în scurt, mă bâlbâiam în explicații și denaturări, neștiind exact ce să spun. M-am bucurat cu adevărat că în Chișinău există o grădină zoologică cu îngrijitori atenți și iubitori de animale, m-am întristat încă o dată să văd sălbăticia pusă în cușcă, privirile triste care nu înțeleg unde au greșit de stau acolo (o să spuneți că animalele nu înțeleg așa ceva, mai ales dacă nu au cunoscut înainte de asta libertatea; eh, știți voi).

Nu-i înțeleg nici pe stăpânii care leagă câinii, nici pe cei care țin animalele închise în casă, în colivie, în cutie. Nu-i înțeleg nici pe oamenii care țin copiii închiși în colivie. Ca să nu pățească ceva.

Și totuși, e vorba de control. Nu admirăm la circ că elefantul se așază în genunchi, că leul sare prin cerc, că maimuța dansează, animalele fac lucruri și mai aproape de imposibil în libertate, ci faptul că eu, omul, îl determin să facă aceste acțiuni.

Desigur, nu mi-aș dori ca băiețelul meu, dacă va da nas în nas cu un crocodil, să-l întrebe dacă preferă merele roșii sau galbene. Vreau totuși ca el să respecte tot ce există și respiră, ca fricile să nu fie induse de mine sau de societate, să respecte și să ceară să-i fie respectată libertatea de a ființa.

Pâine și circ!!!

*carte: Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu

Reclame