Motto: „Ne retezaseră limba din gură, ne scoseseră ochii, ne astupaseră urechile. Ne lăsaseră numai saliva din gură. Și nu i-am scuipat.” (G. Vieru)

După douăzeci de zile scriu. Pe 7 aprilie s-a scris prea mult despre 7 aprilie, iar eu nu știu nică de 7 aprilie – revoluția moldavă. Nu pot oferi niciun adevăr. Știu însă totul despre 7 aprilie al meu. Și despre 6, 8, 9 etc. Iar despre aceasta se povestește peste douăzeci de zile. Sau peste douăzeci de ani. Și chiar dacă aș ști totul despre „vinovații de la 7 aprilie”, ce-aș schimba? Pe mine nu m-aș schimba, pe ceilalți nu pot să-i schimb.

Cine a tras? Cine a tras? Și dacă am ști că a tras Moțoc, o să-l spânzurăm public? Nu – că e democrație amu. Fiind democrație, am putea cere capul lui Moțoc de la „domnitori”. Și dacă ei se vor face că nu aud și că nu-l găsesc pe Moțoc, ce vom face? Nu vom mai munci pe câmp, of, nu îi vom mai vota? Ei da? Da’ pe cine o să votăm?! Că doar nu era mai bine într-un comunism steril, îndobitocitor și batjocoritor? Sau era?

Sincer, eu cred că e important cum a trăit fiecare dintre noi 7 aprilie. Sau, din păcate, cum a murit. Pentru ce s-a luptat? Și de ce? Și, vai, a câta oară! Și câți! Păi, în fiecare participant veritabil (excludem provocatorii, lingătorii, profitorii) zace o țară întreagă, anume țara aceea pe care o tot căutăm undeva. 7 aprilie a arătat că acea țară stă, de fapt, în noi. Noi însă nu știm și o cerem din altă parte. Or, frecvența care a adus oamenii acolo e dată de un întreg sistem valoric transmis, învățat, simțit – de la părinți, bunei. Nu contează de unde exact, ci că frevența e aceeași. Eu, de exemplu, îmi pierdusem speranța că în RM această frecvență mai are acoperire, când ea de fapt avea acoperire națională.

Mai țineți minte cartea / filmul cu mușchetarii viteji, plini de visuri, curajoși care aveau o singură credință și erau fericiți că pot lupta pentru ea. Peste 20 de ani, întâlnindu-se, păreau toți pustiiți de plictiseală, spadele prăfuite, aș spune chiar sclerotici. Ei, asta până au regăsit un dușman comun. Ei, dar știți și voi povestea.

Iată mă gândesc ce ar fi să ne întâlnim peste 20 de ani, noi, cei care pe 7 aprilie am fost, în sfârșit, martorii unei revoluții și să arătăm cam tot așa, îmbătrâniți în vis, deznădăjduiți și fără un scop de luptat pentru. Ar fi trist. Să ne regăsim într-o fleoșcăială confortabilă, în care să nu mai vrem nimic adevărat, să nu mai știm cu cine să luptăm, să nu ne mai pese de tot ce depășește gardul nostru. (Cei ce au isprăvit revoluția din ’89 s-au reîntâlnit peste 20 de ani la 7 aprilie. La fel de vii. Îi știu pe mulți dintre ei. Sunt vii și puternici. Cei care au ținut o dată spada în mână nu mai pot trece la sapă.)

Și orice s-ar întâmpla: căderea comuniștilor, justiție corectă, drumuri bune, unirea, indemnizații sporite, oricum niciodată lucrurile nu sunt așa cum ar putea să fie. Și cum ar putea fi? Căci întotdeauna va fi ceva în lumea asta care să merite să lupți pentru sau împotriva. Până nu s-a coborî raiul pe pământ. Vitalitatea umană vine din a fi nemulțumit, a urma un vis și a lupta cu demnitate pentru el. Aveam un profesor (D. Irimia) care, atunci când te întâlnea, îți „adresa întrebarea: „Ce faci, domnule, ce nu-ți convine?” Știa el bine că, dacă te respecți, mereu te nemulțumește ceva.” (preluat din articol-omagiu de B. Crețu)

Și orice rol ar fi avut multiplele personaje dubioase mediatizate recent, pot spune un lucru – rolul lor nu a schimbat nimic în mine. Spada mea are aceiași dușmani. Frecvența mea a rămas aceeași. Ca și a tuturor șapteaprilnicilor. Asemenea intruși ca morari, baghirov, toți acei băieți infiltrați în diverse organizații, probabil mulți alții cu măști aproape angelice, au cauza lor. Noi o avem pe a noastră. Aceștia ne demonstrează, încă o dată, că nimeni nu poate înfrânge spiritul. Dumas știa asta. Chiar și peste 20 de ani. E timpul și noi să învățăm asta. Chiar și peste 200 de ani. Astfel de spâni au existat încă de pe timpul poveștilor, din timpurile fără timp, e firesc să existe mereu.

Uităm asta prea des. Pe 12 aprilie, în timp ce tinerii erau ținuți ilegal și inuman în izolatoare, mamele îi boceau la porți, căminele erau terorizate constant, oamenii erau luați din stradă, toți resimțind o frică inexplicabilă și bolnavă, afară ploua. Iar pe același loc în care cu câteva zile în urmă se aflau zeci de mii de coloane vertebrale, pe 12 aprilie erau vreo câteva zeci.

Eu nu știam că trebuie să-mi fie frică. Dacă m-ar fi învățat tata, mi-ar fi fost. Dar a uitat să mă învețe asta.

P.S. Pe 7 aprilie burtica mea împlinea o lună și câteva zile. Nu resimțeam frică, nici nesiguranță în legătură cu ceea ce fac, doar încredere în noi. A fost prima lui revoluție. Sper că ultima revoluție, nu însă și ultima evoluție.

P.P.S. „E mai anevoios să fii cinstit 8 zile decât erou un sfert de oră.” (J Renard)

*carte: Marin Sorescu, Iona

Reclame