Dragostea și frica: anulare reciprocă

Lasă un comentariu

Motto: „A iubi înseamnă și a încerca să conciliezi două mari iubiri inseparabile. Să fii îndrăgostit de propria-ți libertate și să te îndrăgostești de libertatea celuilalt.” (Jacques Salomé)

Discutam recent cu doi prieteni psihologi: l-aș defini pe unul ca fiind idealist, iar pe celălalt ca fiind tehnic. Cel de-al doilea spunea că există vreo 2 sute și ceva de emoții umane, foarte variate și foarte clar definite. Idealistul susținea că toate aceste emoții sunt reale, dar că omul evoluează în baza a două emoții primordiale și primare: dragostea și frica.

Polemica s-a desfășurat ca între doi psihologi, bineînțeles, care s-au ascultat doctoricește unul pe celălalt, dând în final verdictul că celălalt are dreptatea lui, dar este pacientul. Eu voi încerca să-mi asum perspectiva idealistă, uitând că există psihologi, preoți și politicieni și voi fi cu siguranță subiectivă, dar îndrăgostită de om. Dați-mi voie.

Așadar, dragostea și frica. Toate celelalte emoții derivă din acestea două. Ele ghidează omul de când acesta trăia în peșteri și îl vor ghida chiar și pe corăbiile spațiale. Poate doar energia (ce (re)devii după moartea fizică) nu cunoaște aceste două emoții, pentru că ea este firească, neutră, ca soarele. Cred că dragostea și frica sunt două emoții care se anulează reciproc. Din acest motiv, cultivând dragostea, reprimăm frica în mod automat și invers. Se poate spune că sunt invers proporționale (cartea de matematică, clasa VII-a). Generația noastră și cele ale părinților și buneilor noștri au crescut mai mult în spiritul fricii, decât în spiritul dragostei. Am învățat mai mult de frică, am comunicat de frică, am făcut facultatea de frică, am cumpărat apartament în același oraș în care am crescut de frică, n-am divorțat sau am divorțat de frică, am făcut copii sau n-am făcut copii de frică etc. Sigur că ne putem juca cu aceste axiome, cineva poate spune: „Eu n-am făcut facultatea de frică, mie mi-a plăcut biochimia.” sau orice alt contraexemplu. Dar eu nu mă axez pe cazuri concrete, e vorba de o abordare generală și orice s-ar spune, vă pot demonstra în fiecare caz aparte că majoritatea clipelor din viață le-ați făcut din frică. Din frica de a fi împușcat, de a fi exmatriculat, bătut, concediat, din frica de a nu fi acceptat de societate, din frica de a nu dezamăgi, din frica de a nu fi izolat sau abandonat, din frica de a-ți asuma propriile dorințe și păreri, din frica de a greși și o pot continua la nesfârșit.

Această frică de a nu greși și de a nu dezamăgi este cea mai adânc înrădăcinată social, dar și cel mai greu de recunoscut și de respins. Ținem minte cu toții cât de important era să nu spargi o vază, să nu murdărești covorul, să nu te scarpini în nas față de alții, să nu arăți puța la grădiniță, să nu cumva să crezi altfel decât cei mari, să nu cumva să pui o întrebare „prostească” învățătorului șașamaideparte. Atâtea „să nu” și atât de puține „să”. Cineva mi-a povestit că de mic voia să facă parte din teatrul școlar, iar adulții i-au spus că asta nu e treaba serioasă pentru băieți. Altcineva că voia să se facă gimnastă, dar adulții de pe vremea aia i-au zis că nu e frumos o femeie să-și dezgolească curul așa. Noi, cei crescuți în abordarea fricii, nu mai putem anula emoția, este imposibil, e adânc în sângele nostru, putem s-o micșorăm, dar s-o înlocuim de tot cu dragoste foarte rar și foarte greu. În schimb, avem minunata șansă de a ne crește copii în stimulul bazat pe dragoste, nu pe frică.

Din cauza fricii nu reușim să fim deplini pentru că ne raportăm la ceilalți și la contexte exterioare, care s-ar putea să nu ne definească, să nu ni se potrivească. Și în final să devenim nefericiți. Câți oameni ați văzut cu adevărat fericiți, care să iubească ce e în jur și ce e în ei, care să tolereze și să iubească diferențele, o bucurie ingenuă și veritabilă. Eu personal nu cunosc în carne și oase nici unul. Oare nu ne dorim copii noștri să fie cu adevărat liberi? Să nu le fie frică nici de sine, nici de ceilalți. Iar libertatea fără dragoste e nocivă și dăunătoare. Iubind, dăm ce este mai bun în noi și nu mai avem nevoie de frică, ea fiind inutilă pentru că doar în dragoste suntem veritabili și deplini.

Putem învăța copiii noștri să facă lucruri din dragoste, nu din frică. Să fie liberi să ia decizia de a acționa sau de a nu acționa pentru că iubesc, fără teama de a fi izolat, abandonat, certat, neînțeles, fără teama de a deveni vinovatul altei nefericiri. Fericirea fiecăruia depinde doar de el însuși. Sau așa ar trebui să fie. Să-i învățăm pe copiii noștri că le vom fi mereu alături, că nu există așa ceva ca obraznic sau cuminte, ci doar acțiuni benefice sau dăunătoare, că un comportament poate fi greșit, nu o nevoie. Să-i învățăm că este ok să simțim așa cum simțim, să avem nevoile pe care le avem, ele sunt adevărate, totodată – că modul de a ne îndeplini acele nevoi poate dăuna. Să-i învățăm că prin cuvinte ne dăm pe noi înșine și că trebuie să fie atenți la cuvinte, ele totuși fac vânătăi. Să-i învățăm că „ura îl umilește mai mult pe cel care o poartă decât cel căruia îi este destinată” și că fiecare este unic și frumos exact așa cum este.

Și, da, pentru asta trebuie depuse eforturi considerabile, trebuie să ieșim din stereotip, să nu acționăm ca și cum vom iubi doar dacă vor fi îndeplinite așteptările noastre. Să acceptăm, să recunoaștem și să iubim necondiționat. Să citim practici și metode (măcar Salomé, Dolto, Goleman), deși adesea nu e suficient. Știu oameni care citesc, dar nu pot implementa, deși la nivel teoretic acceptă și chiar predică adesea.

Să ne minunăm, să ne descoperim, să nu ne înșelăm pe noi înșine, să nu etichetăm, să învățăm că acceptarea de sine implică acceptarea celuilalt și că răul pe care îl putem face copiilor noștri poate fi uneori ireversibil. Iar când simțiți că frica vă acaparează, frica de a pierde sau de a fi părăsit, frica de a deveni medic în Africa, frica de a pleca sau de a veni, frica de a răci sau de a cădea, aduceți-vă aminte că suntem închistați și înnegriți de prea multe frici. Începeți să iubiți, iar dacă vi se pare că nu aveți ce iubi, începeți a vă bucura mai mult decât a vă indigna, porniți în călătoria iubirii de orice și de tot. Fericirea e garantată. Și gândiți-vă că fiind nefericiți nu aveți ce oferi celorlalți decât tot tristețe și nefericire.

P.S. „Noi toate vrem ca bărbații să se schimbe, dar îi creștem astfel încât să aruncăm asupra viitoarelor soții sarcina de a-i transforma.” (Denise Bombardier)

Mamelor, aveți fericirea copiilor voștri și a umanității întregi în mâinile și inimile voastre. Dacă nu vreți o generație de războinici, ghidați de frici și nemulțumiri, renunțați la modelul educației transmis de epoci, apucați-vă de citit și de iubit.

*carte: Pagini bizare, Urmuz

Reclame

Cum a urcat muntele în mine

Lasă un comentariu

„Deja totul mi-am putut dovedi

Inutila polemică nu mai are rost

Mai frumos decât muntele poate fi

Doar muntele pe care încă n-ai fost.” (В.С.Высоцкий)

Motto: „Înțelepciunea ne ajută să rezistăm, pasiunile ne ajută să trăim.” (Chamfort)

Prima dată am urcat muntele la 17 ani. Eram cazați, o mare familie de prieteni, într-o cabană la o bătrână pe un versant, era ultima casă spre munți. Ca să mergem după o bere sau după o pâine, trebuia să coborâm vreo oră până la castelul Bran. Cei mai tinerei am mers la discotecă (cum fără?) și ne-am întors la 4 dimineața. La ora 7 eu deja îmi turnam cafea în ochi și îmi pregăteam rucsacul. Am auzit: „Fiecare își ia în rucsac lucrurile de care are el nevoie, neapărat pelerina de ploaie, sticla cu apă și un pulover. Nimeni nu-ți va duce rucsacul dacă îl umpli cu lucruri de care nu ai nevoie.”

Eram 7. Doi au făcut cale întoarsă. Am rămas 4 adulți și eu. Iarăși am auzit: „Acum e momentul să se întoarcă cei mai slabi. După asta, dacă veți obosi, nimeni nu vă va putea ajuta. Veți rămâne să ne așteptați până coborâm înapoi.” Eu, slabă? Vă arăt eu vouă, munților. Drumul spre Omu era greu. Echipament ioc. Niște blugi învechiți și o pereche de papuci roși. 3 ore de somn și cea mai frumoasă călătorie din viața mea de până atunci. Mereu, chiar și după aceea, când urc muntele, trec prin cele trei praguri de insuportabil. De 3 ori simt că nu mai pot și nu mai vreau nimic, nici să cobor, nici să urc. Fix de 3 ori. De fiecare dată. Primul prag e undeva după primele 200 de metri, când urci prin pădure, umezeală, întuneric. Te gândești: „Ce dracu caut eu aici? Vreau acasăăăă.” Apoi ieși din pădure, ajungi pe creste de unde vezi nevăzutul și devii fericit, iar oboseala face parte din tine. Nu o mai refuzi. Urmează al doilea prag, când simți că mușchii ți se blochează și efectiv nu mai poți face un pas. Dar ceilalți urcă, nu ai dreptul să te oprești. Și te gândești: „Nu mai pot. Serios. Fuck!” Întreb: „Cam ce distanță o fi de la cabană până în vârf?” Aud: „Cam cum ai merge de la Chișinău până la Călărași pe jos.” Râdem.

Mergând, simți că picioarele încep să meargă fără tine, iar nevăzutul începe din ce în ce mai tare să-ți aparțină. Al treilea prag e aproape de vârf, dar atunci știi că nu există cale de întors. Și atunci te gândești: „Ori eu pe munte, ori muntele pe mine. Voi reuși. Trebuie să reușesc. Hai, picioare, hai.” Am ajuns cu capul în nori. Ni s-a ordonat să ne oprim. Deoarece nu vedeai la o distanță de 30 cm nici la stânga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi. Puteai păși în gol. Glumeam: „Hei, mai ești cu noi? Sau te-au luat norii?” Am stat așa vreo 15 minute. Înfricoșător și absolut. Ne-am întâlnit cu niște păstori – sus, foarte sus. Am stat la vorbă de parcă eram prieteni de-un veac. Fii ai aceluiași munte. Ei ne-au dăruit niște flori de colț.

A început să plouă. Stâncile devin lunecoase. Pășești și piciorul merge în partea greșită. Te apucă cineva de mână să nu te răstorni în prăpastia din stânga. E acum cel mai bun prieten. Aruncăm o piatră să verificăm cât de adâncă e prăpastia. Vreo 30 de secunde nu se aude niciun zgomot, apoi piatra își pupă surorile de stâncă. Ne gândeam oare cum s-o auzi un om care pupă stâncile. Plouă. Nu mai poți. Să-mi bag piciorul în Omu și-n toate. Nu mai bine dormeam?! Țipete: „Uite cabana. Uite!” M-am așezat în genunchi și am mângâiat pietrele de pe versant. Am luat vreo 3. Le am și acum. Cea mai bună bere din viața mea. Cea mai fericită victorie din viața mea. Eram muntele. 7 ore. Am urcat. 5 ore. Am coborât. Prima dată am băut votcă. Din sticlă. Ținea de cald. Cineva și-a luxat piciorul la întoarcere. Îmi venea să țip, atât de tare euforiza muntele în mine.

Echipamentul e util. Dar mai important e să ai muntele în tine. A doua oară. Ceahlăul. Traseu mai ușor decât cel spre Omu. Iarăși cele trei praguri. Iarăși gândul: „Nu mai bine stăteam acum la terasă la o bere și admiram muntele de jos? Nu era mai bine. Eu pot, știu că pot.” A treia oară. A patra oară. Conserve, ciocolate, apă. Iarăși conserve. Totuși nu-s chiar așa de rele conservele astea. A cincea oară. De fiecare dată altfel. Paris, Amsterdam, Viena – toate astea sunt fantastice, cultura, civilizația – toate sunt extraordinare, dar sunt umane în deplinătatea lor.

Muntele e însă atât de antiuman, aș spune chiar. Ești neputincios și totuși faci parte din el. Iar dacă reușești să nu vezi urcarea ca pe o relație eu vs. munte, ci ca pe o integrare, ca pe o asumare, ca pe o estompare, atunci experiența e absolută. Muntele nu se supără, nu se bucură, el pur și simplu ființează. Lui îi este totuna cine urcă pe acolo, un bucătar sau un președinte, ateu sau budist. El ființează orice ar fi, iar dacă ar fi să nu ființeze, ar face-o cu aceeași simplitate, firesc, fără tragedie, fără bucurie, pur și simplu. Anume pur și anume simplu. Muntele nu se răzbună, muntele nu iubește, pentru că muntele ești tu. Contează modul în care trăiești tu muntele. Urcarea pe munte e o urcare în tine, pentru unii purificare, pentru alții clarificare, pentru alții liniștire. Pentru mine de fiecare dată a fost integrare și împăcare. Urcarea e anevoioasă. Dar atunci când reușești să nu faci diferență dintre tine și munte, să te golești de tine și să faci parte din el, experiența e sublimă.

Pe munte, drumeții se salută între ei, ca într-o familie numeroasă. Pe munte, am avut cele mai fericite și mai profunde discuții. În munte, totul e altfel. Iar când aproape ajungi, cabana Dochia din vârf, cea cu camere putrezite și puturoase, cu pereții șubrezi și paturi inexistente în civilizație, cabana ți se pare o oază, o dovadă a victoriei și garanția unei beri reci. Luna, muntele, izvorul, afinele, tu – toate sunt o singură entitate, nu există granițe între acestea. Toate sunt aceeași energie universală, manifestată sub diferite frecvențe.

Seara era frumos, liniște, undeva băieții cântau alături la chitară. Somn. Dimineața potop. Ploua des și inuman. Nu vedeai bine la 2 metri în față sau în spate. Pământul devine lunecos și amăgitor. Cineva zice: „Hai, îmbrăcarea.” Eu râd: „Bună glumă.” „Eu n-am glumit. Trebuie să coborâm, nu vine nimeni să ne ia de aici.” „Dar nu vezi că nu se vede? Cum o să coborâm?” „Iaca-șa.” Potopul. Frig. Ud. Cald. „Călcați pe pietrele moarte, nu pe pietrele vii.” Căzături. Lovituri. Extaz.

Muntele e de fiecare dată diferit. Poate să plouă, poate să fie cald, zăpadă, glod, frunze, vipere, praf, poate să fie orice. Acest altfel mă bucură de fiecare dată. Pentru că e nemaipomenit de frumos. Ce-nțelegeți, voi?

Înveți că nu există frică, doar ființare. Că poți fi împotriva ploii sau alături de ea. Că te poți împotrivi sau te poți bucura. Nu tu urci muntele, ci muntele urcă în tine.

Trist e să cobori. Dar, spune și versul, „munții ne cheamă să rămânem, însă noi coborâm, unii pentru un an, alții pentru totdeauna, căci mereu trebuie să ne întoarcem.” Piesa asta spune cam tot ce am vrut să spun eu..  Mai frumos și mai succint. Oare toți în care urcă muntele simt la fel?

*carte: Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire

Schimbarea la față a lui Plahotniuc sau Cel mai iubit dintre pământeni

Lasă un comentariu

(2 mottouri deoarece articolul are 2 dedicații)

Motto1: „Tu, care n-ai văzut lampa, cu lampă ce-ai să vezi?” Saadi

Motto2: „Era ca un cocoș care credea că soarele s-a înălțat ca să-l audă pe el cum cucurigește” (George Eliot)

Știu – titlul sună tare deștept. Asta nu eu. E pentru că vreau să atrag atenția. Poate o să mă observe și pe mine. Poate o să mă cheme la următorul ritual de sacrificare ca să intru în lista celor mai importanți-oameni-de-azi-înainte.

În primul rând, numai numele lui cât face într-un titlu. Articolul devine instantaneu (greu cuvânt!) la modă și poate, tot admirându-se în oglinda googlească, mă va găsi, ca pe Cenușăreasa (sau poate ca pe Alba-ca-Zăpada?).

În al doilea rând, el a spus cuiva care a promis să nu spună la nimeni, totuși a spus unora și așa au aflat toți că… citește Liiceanu și Pleșu. Aoleu! În mașină îi poartă. Și atunci m-am gândit că sigur trebuie să-i aibă, dacă nu în mașină, atunci la WC, pe Marin și Emil. Sau pe Emil și Marin. Iar ei îl vor aduce, cu siguranță, pe blogul meu. Și atunci, ah ce viață, ah ce trai!

Am mai înțeles că lui Știți-voi-cine nu-i place să i se aducă aminte despre unele, altele, despre raidere, judecători, nichifori, voronini, hoteluri-cumpărate-pe-nimic, petromuri, contrabandă-legală, pașapoarte cu nume false, ei, și alte fleacuri care, de fapt, noi știm cu toții, se mai fac și s-au făcut. În plus, cei care zâmbesc frumos 2 ore și te invită la discotecă nu pot fi măgari, nu? Nici curvele nu spun că se culcă cu măgari.

Ei dar ce știu eu? Eu nu-s, cum se numește, formator de opinie. Sau mâncător de opinie? Am uitat.

Emil cu Marin au spus totul așa de bine, că eu nici nu mai știu ce-aș putea adăuga, așa că mă alătur cuvintelor celor doi.

Acum am înțeles de ce împărații romani ofereau pâine și circ – lumea începe să uite ceva și să înghită altceva. Iar Nero devine brusc Mesia. Asta da PR sau cum s-o numi.

Dacă Știți-voi-cine o să afle de mine, eu o să-i rostesc pasaje din Gabriel și Andrei. O să-i spun că ce am scris nu-mi aparține, și, după cum spunea bătrânul Umberto, nimic nou sub soare. Poate o să mă ierte.

Cât despre cei care îl aplaudă pe Nero dând foc orașului, pot spune un singur lucru (în afară de dezamăgire, indignare, plictiseală și restul mofturilor ce lipsesc acestei ere moldave): Vedeți că Nero a dat foc întregului oraș, asta după ce și-a ucis mama, soția, numeroase rude și, sunt convinsă, aproape toți lingăii, până n-a mai rămas nimeni în jurul lui.

Am mai citit undeva că Știți-voi-cine să enervează mai tare dacă nu scrii, decât dacă critici. Data viitoare n-am să scriu. Amu am vrut doar să mă bag în seamă.

P.S. „Numai ca să rămână în amintirea posterității, Erostrat a dat foc templului Dianei din Efes și, din păcate, posteritatea l-a făcut celebru amintindu-și de prostia sa. Nimic nou sub soare, poți deveni celebru și făcând-o pe prostul satului…”

P.P.S. Apropo, dacă-l vezi pe autorul celui de-al doilea motto, nu i te adresa cu Ghiță, spune-i Maria. Sau Ana. Întreabă secretara de ce.

Apropo de oameni

Lasă un comentariu

Motto: „Nu există decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor.” (Mircea Eliade)

Fără acești oameni am fi fost alții astăzi. Fără sacrificiile lor am fi vorbit poate o moldovenească-chirilică, кам аша, поате май грав кьар. Fără ei, nu l-am fi cunoscut pe Eminescu, Blaga, Stănescu, Caragiale, nu am fi trecut Prutul poate. Fără ei, cine știe ce oblosti am fi fost astăzi. Lipsa compromisurilor din partea lor au făcut posibilă Moldova de astăzi, independența, recunoașterea drept al doilea stat românesc, adoptarea tricolorului, curgerea neîntreruptă a sângelui român. Fără ei, Dodon sau Voronin ar fi fost astăzi unicii și adevărații eroi și patrioți, iar în locul lui Ștefan cel Mare, ar fi stat și astăzi statuia lui Lenin. Fără ei, astăzi statuia lui Lenin în centrul orașului nu ne-ar fi deranjat, ba chiar ne-ar fi plăcut, probabil. Fără ei, am fi mers astăzi pe str. Komsomolskaia, și nu pe strada Eminescu. Despre mulți dintre ei, se spune că li s-au înscenat accidente rutiere, atacuri de cord, fiind de fapt, uciși.

Păcat că noi, cei mai tineri, nu i-am văzut la față, nu i-am auzit vorbind, nu i-am urmărit în luptă. Grav este că astăzi devine tot mai dificil să găsești informații despre ei, poze, acțiuni, întâmplări din viața cotidiană. Tragic este că fețele lor încep să se șteargă, meritele lor încep să se uite, iar noi vom rămâne orfani de eroi și de amintire.

Aș vrea să începem a ne aduce aminte.

Nu-mi arog dreptul de a ști multe despre ei. Dar mi-ar plăcea să știu. Și nu acele plictisitoare detalii biografice (anul și luna căsătoriei, anul și luna apariției unui volum etc.) care nu compun destinul unui om mare (toată lumea se căsătorește într-un an, într-o lună, chiar și poeții, chimiștii ratați au apariții editoriale într-un an, într-o lună). Ar fi merituos să știm ce sacrificii au făcut, ce compromisuri nu au făcut, să aflăm despre ființarea lor întru ideal.

(ordinea este aleatorie)

1. ION VATAMANU

S-a născut la 1 mai 1937 în Costiceni, regiunea Cernăuți.

A fost savant, doctor în chimie, dar și poet, publicist, om politic de importanță majoră pentru renașterea națională. A publicat peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice. În calitate de luptător al renașterii, a făcut parte din conducerea ziarului Glasul, primul ziar de grafie latină din RM, tipărit în Letonia, cu sprijinul Societății „Dacia”. În 1990 este ales deputat în primul Parlament al RM și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Este semnatar al Actului de Independență.

Pentru activitatea sa literară i-a fost conferit titlul de Maestru al Literaturii.

În Chișinău există strada Ion Vatamanu, în sectorul Centru.

A decedat (există versiunea unui asasinat prin otrăvire) la 9 august 1993 la Chișinău.

2. ION DUMENIUC

S-a născut la 5 mai 1936, în Socii Noi, decedând la 3 noiembrie 1992, la Chișinău, în ziua înmormântării Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici.

A fost lingvist, profesor universitar, numărându-se printre participanții la renașterea spirituală a românilor din Basarabia. A fost primul redactor-șef al revistei Limba Română. Din 1991 și până la moarte, a fost director al Departamentului de Stat al Limbilor, iar din 1992 a devenit membru al guvernului RM.

Fiind ucrainean de naționalitate, Ion Dumeniuc a fost supus unor atacuri dure, primind scrisori, telefoane și mesaje agresive, insultătoare. A refuzat să ocupe funcția de director al Institutului de Istorie a partidului. I s-a propus și funcția de șef de catedra, cu condiția să devină comunist; el, însă, a refuzat. A fost toată viața lector de rând.

În Moldova există o stradă ce-i poarte numele la Bălți și una la Chișinău.

3. ION ȘI DOINA ALDEA-TEODOROVICI

Ion – născut la 7 aprilie 1954, la Leova. Ion a moștenit dragostea față de muzică de la tatăl său, iar la 5 ani a început să studieze vioara și pianul.

Doina – născută la 15 noiembrie 1958, la Chișinău. A absolvit Facultatea de Filologie. Studiază pianul de la 6 ani.

În 1982, Doina Marin și Ion se căsătoresc, lansându-se în același an la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respinși de radio și televiziune, Doina și Ion încep să cutreiere cu chitara satele Moldovei. Ion a scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme și spectacole, muzică sacră.

Soții Teodorovici au militat deschis pentru unirea Basarabiei cu România și pentru introducerea limbii române în Moldova. Au cântat la Marea Adunare Națională. În 1992, alături de Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru pentru a le ridica moralul. Astăzi nu ne putem imagina muzica basarabeană fără Doina și Ion.

În noaptea de 19 spre 30 octombrie 1992, mașina cu care se deplasau de la București la Chișinău a intrat într-un copac. Ion și Doina au decedat. Cei doi pasageri din față au rămas în viață.

În Chișinău există o stradă care le poartă numele în sectorul Buiucani. Anul 2012 este declarat în RM anul „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”.

4. GRIGORE VIERU

S-a născut în 1935, la 14 februarie, în satul Pererîta.

Grigore Vieru este, probabil, cel mai puternic simbol al românismului din Basarabia. Este și cea mai cunoscută și mai respectată personalitate din Moldova, fapt ce se datorează mai multor factori: studierii lui în școli, minunatele poezii pentru copii, publicarea și cântarea versurilor lui în România, neimplicarea lui în politică, jocuri, funcții, scandaluri, naturaleței și inocenței dezarmante ale omului și poetului.

Pentru prima dată în lirica basarabeană de după război apar poeme dedicate unor personalități de peste Prut („Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, „Brâncuși”, „Marin Sorescu”). În 1970, apare vestitul „Abecedar”, la care au muncit Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru. În 1978, Editura Junimea din Iași publică volumul „Steaua de vineri”, prefațată de Nichita Stănescu.

Un adevărat succes a reprezentat filmul pentru copii Maria Mirabela, din 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusă de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cântece fiind Grigore Vieru.

Grigore Vieru a devenit Membru de Onoare al Academiei Române în 1990 și membru corespondent în 1993.

În 1988, în Literatura și Arta, a apărut primul text poetic postbelic tipărit în Basarabia cu grafie latină, semnat de Grigore Vieru. În același an, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Fraza rostită de el pentru a explica epitaful pe care și l-a pregătit pentru sine spune despre om și poet cu desăvârșire despre profunzimea, naturalețea și sinceritatea lui Grigore Vieru: „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident rutier. A încetat din viaţă la 18 ianuarie. A fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

5. NICOLAE COSTIN

S-a născut la 7 aprilie 1936, în satul Peciște, Rezina.

Din fericire, despre Nicolae Costin, putem afirma că nu a fost uitat definitiv, meritele sale în calitate de primar și de lider incontestabil al mișcării de eliberare națională fiind recunoscute și, poate, mai bine cunoscute.

A fost absolvent al facultății de istorie, a debutat ca învățător în satul natal, ajungând profesor doctor la USM, autor al peste 35 de publicații științifice. În 1990, este ales deputat în primul Parlament. A fost coautor al Declarației de Independență.

Între 1990-1994, a fost primar al orașului Chișinău. Datorită lui Nicolae Costin, străzile municipiului Chişinău au fost botezate cu nume cu caracter național (Traian, Ştefan cel Mare, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Străzile Bucureşti, Calea Ieşilor etc.). În timpul mandatului său, au fost deschise câteva licee românești („Mircea Eliade”, „Gheorghe Asachi”, „Danti Alighieri”), bibliotecile publice „Onisifor Ghibu” și „Transilvania”. Limba română a revenit în administrația locală, au fost redeschise bisericile din Chișinău, inclusiv Catedrala „Nașterea Domnului”, au fost instalate mai multe busturi pe Aleea Clasicilor, a revenit la locul inițial de amplasare monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Primarul a stabilit legături de colaborare cu principalele orașe din România.

Despre Nicolae Costin se spune că avea o forță de decizie și un curaj extraordinar. Fostul lui șofer, îmbolnăvit și el de leucemie în aceeași perioadă, își amintește cum primarul reușea să calmeze manifestanții, cum se ținea de cuvânt și cum își ducea până la capăt deciziile asumate. El mai spune că, simțindu-se amenințați, adesea schimbau traseul anunțat oficial și schimbau numerele de înmatriculare a mașinii.

A decedat în urma unor suferințe groaznice, la 16 februarie 1995. Este tot mai susținută versiunea potrivit căreia Nicolae Costin ar fi fost intoxicat cu cesiu radioactiv.

Există o stradă în Chișinău care îi poartă numele, dar și una în Iași.

6. GHEORGHE GHIMPU

S-a născut la 26 iulie, 1937, în Colonița.

A absolvit facultatea de Fizică și Matematică, urmând și studii doctorale la Moscova.

Prima „represiune” resimțită de Ghimpu a fost în perioada în care lucra la Comitetul Central al Comsomolului, din cauza că el a pregătit un raport statistic real pentru RM, în care se indicau corect numărul grădinițelor și școlilor naționale (adică insuficient). A fost concediat și nimeni nu voia să-l angajeze.

Gheorghe Ghimpu a fost deținut politic în perioada sovietică pentru convingerile sale naționale românești și pentru participarea la fondarea Frontului Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei. FNP a fost înființat în ilegalitate după război și avea drept scop ieșirea R.S.S.M. din componența URSS, unirea cu România, schimbarea drapelului în tricolor, organizarea alegerilor libere pentru organele de conducere ale statului, oficializarea limbii române. La 13 iulie 1972, a fost condamnat la 6 ani în GULAG, fiindu-i interzisă orice fel de activitate pedagogică după eliberare.

A fost unul dintre fondatorii mişcării de eliberare, membru al Comitetului Executiv al Frontului Popular din RM şi deputat în primul parlament.

Gheorghe Ghimpu rămâne în memorie ca fiind cel care a arborat tricolorul. La 27 aprilie 1990, ziua aprobării tricolorului, el a fost cel care a dat jos drapelul sovietic și a arborat simbolul național pe clădirea parlamentului.

La 27 octombrie 2000, Gheorghe Ghimpu suferă un accident rutier și 13 noiembrie încetează din viață.

În Chișinău există o stradă Gheorghe Ghimpu.

7. LIDIA ISTRATI

S-a născut la 22 iunie, 1941, în satul Sofia, Bălți.

A absolvit Institutul Agricol din Chișinău, luându-și doctoratul în domeniul biochimiei și fiziologiei plantelor. A fost director la Muzeul Republican de Literatură „D. Cantemir” și deputat în două legislaturi, semnatară a Declarației de Independență. Adevărul și dreptatea le-a spus în calitatea sa de prozatoare (Nica, Goana după vânt, Nevinovata inimă, Tot mai departe).

Toți își aduc aminte de Lidia Istrati ca de o femeie foarte curajoasă, îndrăzneață, de neclintit în cauzele sale. Colegii o numeau „soldat în fața căruia sunt obligați să dea onorurile toți generalii”. A determinat și a susținut implicarea femeilor în viața socială și politică ca președintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova. Se spune că atunci când urma să fie votată Legea lustrației și nu s-au acumulat voturile necesare, Lidia Istrati s-a ridicat, a arătat cu mâna către cei care au votat împotrivă și a spus: „Uitați-vă, aceștia-s!”, adică ei sunt colaboratorii cu KGB-ul, cei care nu au votat legea.

La 25 aprilie 1997, Lidia Istrati a decedat de cancer.

Există în Chișinău o stradă cu numele Lidia Istrati.

8. MIHAI DOLGAN

S-a născut la 14 martie 1942, în satul Vladimirești, Sângerei.

La 5 ani a fost deportat cu familia în Siberia.

Mihai Dolgan a fost compozitor, interpret, fondator și conducător artistic al formației „Noroc” și al Ansamblului vocal-instrumental „Contemporanul”. A fost promotorul unei echipe excepționale de instrumentiști și cântăreți valoroși, a compus cântece de mare popularitate, cu răsunet internațional.

În acea perioadă (1967-1970), muzica era o formă de protest, dar să cânți românește constituia o veritabilă dovadă de libertate și curaj. Membrii formației „Noroc” au avut probleme mari, fiind impuși să emigreze din Moldova. Muzica lui Dolgan era imaginea unei conștiințe libere, piesele sale erau atât de celebre, încât se spune că rușii le interpretau în original, chiar cei care nu cunoșteau limba română. „Noroc-ul” interpreta piese în orice țară, nefiind considerată doar o formație moldovenească.

Se spune că la concertul de la Dnepropetrovsk, Filarmonica a fost înconjurată de polițiști în trei rânduri și a fost scoasă armata ca să liniștească mulțimea. Evident, ulterior a urmat exilul la Tambov și ansamblul – interzis.

La 16 martie 2008, Mihai Dolgan a decedat.

Strada cu numele maestrului se lasă așteptată.

9. ANDREI VARTIC

S-a născut la 21 octombrie 1948, în Dănceni, Ialoveni.

Andrei Vartic a fost o personalitate complexă, un cărturar cu cunoștințe enciclopedice, fizician, scriitor, cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, regizor, deputat în primul parlament, unul dintre inițiatorii Mișcării Democratice din Moldova (1988), fondator și director al revistelor „Quo Vadis” și „Fără machiaj”, autor a peste 20 de cărți (unele apărute în versiune samizdat).

Andrei Vartic, unul dintre fruntașii mișcării de eliberare națională, a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITEM. Deține Premiul de Excelență al Asociației Române pentru Patrimoniu, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Medalia Meritul Civic, Medalia Mihai Eminescu.

Chiar în anii de studenție este urmărit și anchetat de KGB pentru „vederi apolitice și credința în Dumnezeu”, precum și pentru organizarea unor manifestări considerate „proromânești, antisovietice și antitotalitariste”. Drept urmare, după absolvirea facultății nu este angajat nicăieri timp de 7 ani. În această perioadă este reținut de numeroase ori – la Moscova, Vilinius, Riga, Leningrad, iar la Chișinău este internat cu forța la spitalul de psihiatrie (1972). Lucrează ca zidar în Siberia.

Creează în „underground” Teatrul Poetic, care va deveni unul dintre centrele mișcării de eliberare națională din Basarabia. La 27 mai 1988, propune crearea Frontului Popular; organizează și conduce adunarea de întemeiere a FPM. Este membru activ al Cenaclului Mateevici și al FPM. Este ales deputat în primul parlament.

S-a stins din viață la 2 iunie 2009.

Nu există nicio stradă în memoria lui Andrei Vartic.

10. NICOLAE SULAC

S-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, Cahul.

Nicolae Sulac a ținut vie muzica românească în timpuri destul de grele pentru cultura națională, reușind să câștige respect pentru folclorul național în afara teritoriului RM.

Nicolae Sulac și orchestra „Lăutarii” au reînviat spiritul folclorului românesc. El a interpretat piese exclusiv în limba română, fiind singurul artist de muzică populară din Moldova care a fost înscris în Marea Enciclopedie Sovietică.

Este artist al poporului, laureat al Premiului de Stat, cavaler al Ordinului Republicii. A evoluat în Capela Corala Academică Doina și orchestrele de muzică populară Folclor, Mugurel, Fluieraș, Lăutarii.

Cântecul maestrului Nicolae Sulac va rămâne reper multe generații de acum încolo.

A decedat la 8 aprilie 2003.

În Chișinău există o stradă Nicolae Sulac (la Ciocana).

Mulți alții nu sunt în „listă”. Va mai urma una, sper că și cu ajutorul vostru. Din păcate, nu știm prea multe despre ei, amintiri de viață, momente ce le-au definit caracterul, talentul și curajul. Și, din păcate, cei care mai cunosc se duc și ei, încet-încet.

Înainte de această zi a „marii eliberări”, le mulțumesc lor pentru că n-au permis să fim eliberați până la capăt, până la inexistență.

P.S. „Nu aștepți viitorul cum aștepți un tren. Viitorul, îl faci” (G. Bernanos)

*carte: poezia lui Grigore Vieru.