„Deja totul mi-am putut dovedi

Inutila polemică nu mai are rost

Mai frumos decât muntele poate fi

Doar muntele pe care încă n-ai fost.” (В.С.Высоцкий)

Motto: „Înțelepciunea ne ajută să rezistăm, pasiunile ne ajută să trăim.” (Chamfort)

Prima dată am urcat muntele la 17 ani. Eram cazați, o mare familie de prieteni, într-o cabană la o bătrână pe un versant, era ultima casă spre munți. Ca să mergem după o bere sau după o pâine, trebuia să coborâm vreo oră până la castelul Bran. Cei mai tinerei am mers la discotecă (cum fără?) și ne-am întors la 4 dimineața. La ora 7 eu deja îmi turnam cafea în ochi și îmi pregăteam rucsacul. Am auzit: „Fiecare își ia în rucsac lucrurile de care are el nevoie, neapărat pelerina de ploaie, sticla cu apă și un pulover. Nimeni nu-ți va duce rucsacul dacă îl umpli cu lucruri de care nu ai nevoie.”

Eram 7. Doi au făcut cale întoarsă. Am rămas 4 adulți și eu. Iarăși am auzit: „Acum e momentul să se întoarcă cei mai slabi. După asta, dacă veți obosi, nimeni nu vă va putea ajuta. Veți rămâne să ne așteptați până coborâm înapoi.” Eu, slabă? Vă arăt eu vouă, munților. Drumul spre Omu era greu. Echipament ioc. Niște blugi învechiți și o pereche de papuci roși. 3 ore de somn și cea mai frumoasă călătorie din viața mea de până atunci. Mereu, chiar și după aceea, când urc muntele, trec prin cele trei praguri de insuportabil. De 3 ori simt că nu mai pot și nu mai vreau nimic, nici să cobor, nici să urc. Fix de 3 ori. De fiecare dată. Primul prag e undeva după primele 200 de metri, când urci prin pădure, umezeală, întuneric. Te gândești: „Ce dracu caut eu aici? Vreau acasăăăă.” Apoi ieși din pădure, ajungi pe creste de unde vezi nevăzutul și devii fericit, iar oboseala face parte din tine. Nu o mai refuzi. Urmează al doilea prag, când simți că mușchii ți se blochează și efectiv nu mai poți face un pas. Dar ceilalți urcă, nu ai dreptul să te oprești. Și te gândești: „Nu mai pot. Serios. Fuck!” Întreb: „Cam ce distanță o fi de la cabană până în vârf?” Aud: „Cam cum ai merge de la Chișinău până la Călărași pe jos.” Râdem.

Mergând, simți că picioarele încep să meargă fără tine, iar nevăzutul începe din ce în ce mai tare să-ți aparțină. Al treilea prag e aproape de vârf, dar atunci știi că nu există cale de întors. Și atunci te gândești: „Ori eu pe munte, ori muntele pe mine. Voi reuși. Trebuie să reușesc. Hai, picioare, hai.” Am ajuns cu capul în nori. Ni s-a ordonat să ne oprim. Deoarece nu vedeai la o distanță de 30 cm nici la stânga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi. Puteai păși în gol. Glumeam: „Hei, mai ești cu noi? Sau te-au luat norii?” Am stat așa vreo 15 minute. Înfricoșător și absolut. Ne-am întâlnit cu niște păstori – sus, foarte sus. Am stat la vorbă de parcă eram prieteni de-un veac. Fii ai aceluiași munte. Ei ne-au dăruit niște flori de colț.

A început să plouă. Stâncile devin lunecoase. Pășești și piciorul merge în partea greșită. Te apucă cineva de mână să nu te răstorni în prăpastia din stânga. E acum cel mai bun prieten. Aruncăm o piatră să verificăm cât de adâncă e prăpastia. Vreo 30 de secunde nu se aude niciun zgomot, apoi piatra își pupă surorile de stâncă. Ne gândeam oare cum s-o auzi un om care pupă stâncile. Plouă. Nu mai poți. Să-mi bag piciorul în Omu și-n toate. Nu mai bine dormeam?! Țipete: „Uite cabana. Uite!” M-am așezat în genunchi și am mângâiat pietrele de pe versant. Am luat vreo 3. Le am și acum. Cea mai bună bere din viața mea. Cea mai fericită victorie din viața mea. Eram muntele. 7 ore. Am urcat. 5 ore. Am coborât. Prima dată am băut votcă. Din sticlă. Ținea de cald. Cineva și-a luxat piciorul la întoarcere. Îmi venea să țip, atât de tare euforiza muntele în mine.

Echipamentul e util. Dar mai important e să ai muntele în tine. A doua oară. Ceahlăul. Traseu mai ușor decât cel spre Omu. Iarăși cele trei praguri. Iarăși gândul: „Nu mai bine stăteam acum la terasă la o bere și admiram muntele de jos? Nu era mai bine. Eu pot, știu că pot.” A treia oară. A patra oară. Conserve, ciocolate, apă. Iarăși conserve. Totuși nu-s chiar așa de rele conservele astea. A cincea oară. De fiecare dată altfel. Paris, Amsterdam, Viena – toate astea sunt fantastice, cultura, civilizația – toate sunt extraordinare, dar sunt umane în deplinătatea lor.

Muntele e însă atât de antiuman, aș spune chiar. Ești neputincios și totuși faci parte din el. Iar dacă reușești să nu vezi urcarea ca pe o relație eu vs. munte, ci ca pe o integrare, ca pe o asumare, ca pe o estompare, atunci experiența e absolută. Muntele nu se supără, nu se bucură, el pur și simplu ființează. Lui îi este totuna cine urcă pe acolo, un bucătar sau un președinte, ateu sau budist. El ființează orice ar fi, iar dacă ar fi să nu ființeze, ar face-o cu aceeași simplitate, firesc, fără tragedie, fără bucurie, pur și simplu. Anume pur și anume simplu. Muntele nu se răzbună, muntele nu iubește, pentru că muntele ești tu. Contează modul în care trăiești tu muntele. Urcarea pe munte e o urcare în tine, pentru unii purificare, pentru alții clarificare, pentru alții liniștire. Pentru mine de fiecare dată a fost integrare și împăcare. Urcarea e anevoioasă. Dar atunci când reușești să nu faci diferență dintre tine și munte, să te golești de tine și să faci parte din el, experiența e sublimă.

Pe munte, drumeții se salută între ei, ca într-o familie numeroasă. Pe munte, am avut cele mai fericite și mai profunde discuții. În munte, totul e altfel. Iar când aproape ajungi, cabana Dochia din vârf, cea cu camere putrezite și puturoase, cu pereții șubrezi și paturi inexistente în civilizație, cabana ți se pare o oază, o dovadă a victoriei și garanția unei beri reci. Luna, muntele, izvorul, afinele, tu – toate sunt o singură entitate, nu există granițe între acestea. Toate sunt aceeași energie universală, manifestată sub diferite frecvențe.

Seara era frumos, liniște, undeva băieții cântau alături la chitară. Somn. Dimineața potop. Ploua des și inuman. Nu vedeai bine la 2 metri în față sau în spate. Pământul devine lunecos și amăgitor. Cineva zice: „Hai, îmbrăcarea.” Eu râd: „Bună glumă.” „Eu n-am glumit. Trebuie să coborâm, nu vine nimeni să ne ia de aici.” „Dar nu vezi că nu se vede? Cum o să coborâm?” „Iaca-șa.” Potopul. Frig. Ud. Cald. „Călcați pe pietrele moarte, nu pe pietrele vii.” Căzături. Lovituri. Extaz.

Muntele e de fiecare dată diferit. Poate să plouă, poate să fie cald, zăpadă, glod, frunze, vipere, praf, poate să fie orice. Acest altfel mă bucură de fiecare dată. Pentru că e nemaipomenit de frumos. Ce-nțelegeți, voi?

Înveți că nu există frică, doar ființare. Că poți fi împotriva ploii sau alături de ea. Că te poți împotrivi sau te poți bucura. Nu tu urci muntele, ci muntele urcă în tine.

Trist e să cobori. Dar, spune și versul, „munții ne cheamă să rămânem, însă noi coborâm, unii pentru un an, alții pentru totdeauna, căci mereu trebuie să ne întoarcem.” Piesa asta spune cam tot ce am vrut să spun eu..  Mai frumos și mai succint. Oare toți în care urcă muntele simt la fel?

*carte: Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire

Reclame