Motto: „Coroanele nu roșesc de rușine pentru că, vedeți dmv, coroanele sunt din aur.” (Balzac)

N-am scris despre problema gay-ilor. Au fost alții care-au „scris mai bine decât mine” – Viorel și Sorin. Dar despre „marșutnici” nu am avut cum să nu scriu. Nu pot dormi, mă învârtesc, mă sucesc, mă chinui căci sunt convinsă că despre ei, sărmanii, nu va scrie nimeni cu compasiune, nu le va apăra nimeni drepturile de minoritate rasială, pardon, profesională… Nimeni n-o să voteze, per aspera ad astra, per scandalus ad normalitate și toleranță, legi în parlament care să apere și să promoveze comportamentul lor. Dar măcar cineva s-a gândit la ei, la soarta lor grea? Sunt și ei oameni, nu-i așa? Pentru câteva mii de lei, șoferii de maxi-taxi se transformă ca vârcolacii, devin de nerecunoscut, agresivi și inumani. Oare nu munca în folosul comunității moldovenești i-a adus în pragul nebuniei? Să izbești vreo 3 pe trecerea de pietoni numai ca să prinzi un altul cu 3 lei – ofrandă unei călătorii din care nu știi dacă ai să ieși viu. Să scuipi ca un cal nărăvaș, să urli la alt șofer că te-a întrecut, să dai volumul gălăgiei radiofonice la maxim ca într-un iad apocaliptic, să claxonezi mașina din față când e încă galben la semafor, să fumezi parcă cu scopul precis de a-i sufoca pe toți din microbuz? Păi asta-i viață? Asta-i trai?  Oameni care se transformă în zombi și vor să ne transforme și pe noi în zombi. Iaca și „zombie apocalypse”, draga mea.

Țin minte cum în Iași, în studenție, dacă tramvaiul pleca din stație tocmai când ieșeam de la ore, știam că am de așteptat un sfert de oră până la următorul și nu-mi aduc aminte să mă fi stresat vreodată de la asta, să am perturbări psihice sau ieșiri nervoase. Mergeam cu tramvaiul nu cu microbuzul, pentru că avea același preț, pentru că era mai liber și mai aerisit și pentru că îmi place piesa „Hei, tramvai”. Ce-i drept în Iași, microbuzele nu au cum să meargă mai repede pentru că se opresc doar în stații, pentru că șoferul ia banii de la călători când aceștia intră în vehicul și nu se pornește decât după ce a încheiat acest proces și pentru că pur și simplu nu merg repede. Transportul public nu este destinat urgențelor, în asemenea situații iei un taxi, e firesc și natural. Dar moldovenii sunt un popor tare stresat și grăbit, moldovenii se adună la teatru în primele 15 minute cam în proporție de 60% și în prima jumătate de oră în proporție de 90%. Și totuși veșnic ne grăbim și veșnic întârziem.

Când în Iași a apărut obligația de a opri doar în stații, șoferii anunțau: nu mai oprim între stații deoarece chiar ieri am fost amendat și trebuie să plătesc cam cât câștig într-o lună. Se oprea și la ei aiurea. Lucrurile nu se nasc în unele țări bune deodată, peste tot se reformează, se taie, se îmbunătățește. N-au făcut greve. Au plătit liniștiți amenda. O dată. Apoi n-au mai oprit aiurea. Oamenii mergeau încă 50 de metri în plus. Până în stație.

Sărmanii noștri marșutnici! Ei au nevoie de ajutor serios, de îngrijiri psihologice, pentru a stopa, cât încă mai este posibil, transformarea lor. Mi-aduc aminte și acum de bietul șofer care, când l-am întâlnit eu, nu mai avea aproape deloc inimă. Am urcat cu copilul de 1 an. Eu nu-s femeie mare și îmi era destul de greu. Cu o mână țineam copilul în brațe. Cu cealaltă mână am tras ușa, dar, bineînțeles, pentru că nu am trântit-o, ea nu s-a închis bine. Apoi cu aceeași mână am întins banii pe care șoferul amâna să-i ia deoarece a început cursa contracronometru. Nu mi-a oferit nimeni loc, dar asta-i altă bubă. Bietul șofer fără inimă a început să țipe la mine: „Da și nu închizî ușa? N-ai ușă sau și?” Zic: „Păi, vedeți și dmv că țin copilul în brațe și mi-e greu…” Șoferul indignat și nervos a urlat: „Dap’ pintru și ai 2 mâini?” Mda… Cineva s-a ridicat atunci, mi-a oferit locul și a închis ușa pe placul șoferului – și nu vreo doamna, ci un băiat tânăr care nu știe ce înseamnă sa ai un copil în brațe și nu poate empatiza la fel de bine. Când am ieșit din microbuz, șoferul s-a pornit când eu, cu al meu pici într-o mână, (cu cealaltă mână trebuia să închid ușa, nu?) încă nu aterizasem cu ambele picioare pe sol… Aproape terifiant. De atunci nu am mai mers cu copilul în microbuz, numai cu troleul… Dar acum stau și mă gândesc: domn primar, dar tu oare de ce ai două coaie?

Un prieten a urcat cu copilul și l-a rugat pe șofer să nu fumeze. Dar șoferii nu aud, ei au asurzit de la ruskaia radio și a fumat. Copilul are alergie la fum de țigară. A stat o săptămână în spital. Bietul șofer! Să ai așa ceva pe conștiință.

Șoferii tratează pasagerii de parcă călătorim gratis și mai și trăim pe spinarea lor. Nu cred că lor le place să meargă la medic și aibă parte de același comportament pe care îl oferă ei: „Hai odată banii și treci acolo că este loc.” Stresul la care sunt supuși sărmanii noștri marșutnici e infernal. Hai să oprim transformarea lor iremediabilă în zombi, să le dăm o pauză, să redevină și ei oameni. Când au făcut grevă deunăzi m-am gândit că oamenii vor vedea ce bine este fără aceste microbuze ale morții. M-am bucurat gândindu-mă că primăria le va retrage licența, va suplimenta numărul de autobuze și de stații și, dacă e cazul, va mări prețurile. Dar primăria tot a început să se transforme în zombi.

Ați văzut vreodată cum se poartă ei cu copiii? Noi acceptam? Ne transformăm și noi? Preferăm să staționăm pe la colțuri, să ne coborâm prin fața altor mașini „repejor, mai repejor”, să pândim microbuzele cu frica veșnică de a nu reuși să le oprim, să fim călcați la propriu și la figurat în picioare, să mirosim frumosul fum de țigară pe undele minunatelor melodii satanice, să ieșim de fiecare dată din vehicul cu senzația că am ieșit din purgatoriu? Acceptăm aceste sacrificii pentru că ne este lene să mergem 100 de metri? Consimțim să devenim niște brute doar de dragul celor 5 minute economisite? Sau vrem să fim tratați ca oamenii de oameni?

P.S. „Pe proști nu trebuie să-i uzi: ei cresc de la sine.” (Th. Fuller)

Reclame