ISPITA DE A CITI

Motto: „Un om inteligent, azi, nu poate fi nici ateu, nici mistic; el nu poate fi decât un permanent protestant”; Camus, în 1934, la 21 de ani, îi explica profesorului său de ce a intrat în Partidul Comunist: „pentru a trăi pe viu obiecțiile mele la comunism… Numai după ce te angajezi adânc, poți spune, cu egală energie, da sau nu“. (Radu Cosașu)

TRAILER. 212 pagini. Nu-mi place să fac rezumate de carte. Mi se par absurde și ineficiente. Dar după ce am citit asta pot sa tac tot restul vieții, mă rog, al blogului. Din acest motiv, am ales nu să comentez, ci doar să citez.

Asta nu înseamnă că textul va ispiti pe toți, mulți se vor simți departe de aceste idei. Nici nu am intenția să generez o biblie. Totuși, cred că în viața noastră apar în anumite momente oamenii potriviți și cărțile potrivite. Odată integrate, nu mai pot fi desprinse de ființa noastră, ca și cum erau acolo deja.

Citind, mă simțeam ca la un meci de fotbal, când „ai tăi” dau un gol și, la fiecare gol, ai un fel de revelație, te simți și mai aproape de „ai tăi” și parcă te descoperi pe tine, iarăși și iarăși. Cred că asocierea cu fotbalul a fost un pic exagerată. 😀

Am încercat să citesc această carte în liceu, după 3 pagini m-am gândit: wtf, ce-i cu moșneagu ăsta țicnit? În facultate, după vreo 30 de pagini, am renunțat în ideea că nu am chef de textul unui pesimist, nefericit și frustrat… Mi-a venit rândul să-l înțeleg. Sper că nu din cauza că am devenit pesimistă, nefericită și frustrată. 😀

Apropo, asta în 1956.

(accentuările îmi aparțin)

„Aproape toate revelațiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului nostru împins la paroxism.”

„Deprinderea pasivității e tot ce poate fi mai opus felului nostru de a fi. Epoca modernă începe cu doi mari isterici: Don Quijote și Luther. Taoismul îmi apare ca primul și ultimul cuvânt al înțelepciunii: îi sunt cu toate astea refractar, instinctele mele îl refuză, la fel cum refuză să îndure orice, într-atât ne apasă ereditatea revoltei.”

„A trăi de azi pe mâine înseamnă să trăiești de-a dreptul în eternitate.”

Căci cei care au conștiința prea împăcată nu trebuie lăsați cu niciun preț să trăiască și să moară netulburați.”

„Cei mai mulți dintre noi izbutesc să reziste ispitei fericirii; nefericirea însă e mult mai insidioasă.”

„Eu sunt și rana și cuțitul.”

„Știu bine că taoismul recomandă retragerea și renunțarea în numele absolutului, și nu al lașității; cu toate astea, îl refuz în chiar clipa când îmi închipui că l-am adoptat; și deși îi dau de mii de ori dreptate lui Lao-zi, îl înțeleg mai bine, totuși, pe asasin. Înțelepciune și revoltă: două otrăvuri.”

„Idolatri ai gestului, ai jocului și ai delirului, îi iubim pe cei ce riscă totul, în poezie ca și-n filozofie.”

„Primul nostru străbun ne-a lăsat, drept singură moștenire, repulsia față de paradis. Dând nume lucrurilor, își pregătea căderea: pe a lui, dar și pe a noastră. Dacă vrem să dregem ceva, ar trebui să începem prin a dez-boteza universul, prin a desprinde eticheta care, lipită pe fiecare aparență, îi dă relief și un simulacru de sens. Să suferi: unica modalitate de a dobândi senzația că exiști.”

„E necesar un minimum de inconștiență, dacă vrem să ne menținem în istorie.”

Cruciații, deveniți grădinari, s-au topit în această posteritate domestică ce nu mai păstrează nici urmă de nomadism. Dar istoria e dor de spațiu și oroare de cămin.”

„Nu poți să fii, în același timp, și normal și viu.”

A trăi aici înseamnă moarte; altundeva – sinucidere. Încotro să te duci?”

„Delirul însă nu-i o șansă ce se dă la toți, deopotrivă.”

„Tocit până la urzeală, creștinismul a încetat să fie o sursă de uimire și scandal, să declanșeze crize ori să stimuleze inteligențele. Nu mai provoacă spiritul, nu-l mai silește să-și pună întrebări. Creștinismul și-a trăit traiul: de pe acum căscăm pe Cruce…”

„Tactul, viciu țărănesc, prejudecată a civilizațiilor sedentare, instinct al protocolului, nu e specialitatea lor. […] Ironia lor ține nu de râs, care e relaxare, ci de rânjet, care-i încrâncenare și răzbunare a celor umiliți.”

„Străbunii noștri, cocârjați la pământ, de-abia se distingeau de țărână. Deloc grăbiți – unde să se fi dus? –, înaintau cu viteza plugului: viteza veșniciei… Or, intrarea în istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr și de ardoare.”

„Ce poți spera de la două milenii de stat în genunchi? Acum, când în sfârșit suntem în picioare, ne-apucă amețeala.”

Trebuie să ne apărăm de cei care vor să ne vindece și nici în ruptul capului să nu renunțăm la suferințele și păcatele noastre.”

„Uită-te bine la cei ce izbutesc să ne trezească interesul: departe de a împăca pe toată lumea, ei apără poziții de nesusținut.”

„Cine distruge se distruge pe sine. În tot ce-am urât m-am urât pe mine însumi.”

Contestarea lui Dumnezeu, dorința de a-l detrona e o ispravă de prost gust, expresie a pizmei, a vanității de a sfida un adversar nepereche și nebulos. Sub orice formă s-ar prezenta, ateismul presupune o lipsă de maniere, la fel ca și apologia; căci nu e oare o necuviință, cât și o milostenie fățarnică să nădușești ca să-l susții pe Dumnezeu? Iubirea sau ura pe care i-o purtăm dezvăluie mai puțin noblețea neliniștilor ce ne sfâșie, cât grosolănia cinismului nostru.”

„Așa am ajuns să-l idealizez pe Iuda, cel care, refuzând să mai suporte anonimatul devotamentului, a preferat să se singularizeze prin trădare. […] Ce umilință să fii un oarecare, un om printre atâția alții!”

Orice singuratic e suspect: o ființă pură nu se izolează. Ca să tânjești după singurătatea unei chilii, trebuie să ai conștiința încărcată; trebuie să-ți fie teamă de ea.

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. „Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului.”

„Să încercăm să ne bucurăm că trăim într-o epocă în care cuvintele, folosite în orice sens, se eliberează de toate constrângerile, iar semnificația nu mai constituie o exigență și nici o obsesie.”

„Țară a cuvintelor, Franța s-a afirmat prin grija scrupuloasă cu care le-a tratat. O revistă făcea în 1950 bilanțul jumătății de secol trecute, punctând evenimentul cel mai important al fiecărui an: sfârșitul afacerii Dreyfus, vizita Kaiserului la Tanger ș.a.m.d. Pentru 1911, înregistrează simplu: „Faguet admite locuțiunea malgré que.” Cine a mai văzut pe alte meleaguri o asemenea grijă pentru Verb?”

„Am învățat să ne lipsim de certitudini. De aici ni se trage pasiunea pentru neclar, imprecizia atitudinilor și a scepticismului: nu ne mai definim îndoielile în raport cu certitudinile noastre, ci prin raportare la alte îndoieli, mai consistente, pe care ar urma să le facem ceva mai mlădioase, ceva mai fragile, ca și cum, nepăsându-ne de stabilirea unui adevăr, țelul nostru ar fi instituirea unei ierarhii a ficțiunilor, a unei scări a erorilor.”

La ce bun farsa întrebărilor, a problemelor și spaimelor noastre? N-ar fi, la urma urmei, preferabil să ne-ndreptăm spre o condiție de roboți? Tristeților individuale, prea apăsătoare, le-ar succeda tristeți de serie, uniforme și ușor de suportat.”

Există mii de percepții ale neantului și un singur cuvânt ca să le exprime: sărăcia limbajului face universul inteligibil…

Extazul – stare-limită a senzației, împlinire prin surparea conștiinței – este la îndemâna acelora, doar, ce se aventurează în afara ființei lor, care înlocuiesc iluzia banală pe care își sprijineau existența cu alta, supremă, în care totul e rezolvat. Acolo spiritul e suspendat, reflecția abolită și, împreună cu ea, logica haosului.”

„Dușman al limbajului, dogmatismul – religios sau politic – postulează exprimarea în clișee.”

„Ne lipsește puterea să trecem dincolo de noi înșine. Totul în noi e prea cumpătat, până și nebunia noastră.”

„O omenire ghiftuită produce sceptici, niciodată sfinți. Absolutul? O chestiune de dietă.”

„Ce poate fi mai fertil decât dezastrul – pentru cel care știe să-l dorească? Nu suferința izbăvește, ci dorința de a suferi.”

„Cercetați cu atenție faimoasele Epistole ale Sfântului Pavel: nu veți găsi în ele niciun moment de oboseală și delicatețe, de reculegere și noblețe; totul e furie, pripeală, isterie de joasă speță, lipsă de înțelegere pentru cunoaștere. […] Nici Lao-zi, nici Buddha nu invocă o Ființă identificabilă; disprețuind manevrele credinței, ei ne invită să medităm, iar pentru ca această meditație să nu se învârtă în gol, îi fixează un capăt: Tao sau Nirvana. Aveau altă idee despre om. Dar cum să medităm când suntem siliți să raportăm totul la un individ… suprem?”

A gândi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă să te răzvrătești împotriva misterului și să-i proclami falimentul.

„Gloatei îi place să fie copleșită cu ocări și amenințări, cu revelații, cu discursuri zgomotoase: îi plac zurbagiii. Unul dintre ei a fost Sfântul Pavel, cel mai inspirat, cel mai înzestrat, cel mai viclean din toată Antichitatea. A făcut o hărmălaie ale cărei ecouri se mai aud și astăzi.”

„E un tip dubios: se-arată prea convins.”

Întotdeauna omul va prefera să deznădăjduiască în genunchi decât în picioare. Mântuirea? Tânjim la ea din lașitate și oboseală, din neputința de-a ne înălța la disperare și de-a ne face din ea o mândrie.”

Chiar dac-am fi la un pas de paradis, ironia izbutește să ne îndepărteze de el.” (aici, când am citit, mi-a venit să strig Uraaa!)

„În doze normale, frica, indispensabilă acțiunii și gândirii, ne stimulează simțurile și spiritul; în lipsa ei, nu există act de curaj și nici măcar de lașitate. Când însă, nemăsurată, ne împresoară și ne cotropește, ea se metamorfozează în principiu nociv, în cruzime. Cel care tremură visează să-i facă și pe ceilalți să tremure, cine trăiește în spaimă sfârșește în ferocitate.”

„Asaltați de spaime, nu puțini dintre noi amintesc de un Nero care, în lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i conștiință – ca s-o hărțuiască și s-o tortureze.”

„Plutind în derivă, departe de certitudini și repere, ne încearcă subit acea groază în fața limbajului care ne aruncă în mutism.”

„Să fii conștient înseamnă să fii dezbinat cu tine însuți, înseamnă să te urăști.”

„Fiecare pas întru spirit înseamnă un păcat față de viață. Ca să-și refacă legătura cu lucrurile, ar trebui să pună capăt aventurii conștiinței.”

Totul confirmă presimțirea că omul e ultima fantezie pe care și-a permis-o natura.

„Nu milă, ci invidie ne inspiră eroul tragic.”

„Și totuși, cuvântul ne obnubilează și ne stăpânește: n-am mers până la a-i atribui geneza universului?”

„Nimic nu emanicipează spiritul mai mult decât negarea.”

„Teologii au știut-o demult: speranța e fructul răbdării. Ar trebui adăugat: și-al modestiei. Orgoliosul nu are timp să spere… Pentru că nu vrea și nici nu poate să aștepte, forțează evenimentele, la fel cum își forțează și firea: amar și corupt, când își consumă revoltele, abdică, nu există pentru el formulă intermediară.” (și aici am strigat Daaaaa! și mi-a venit să-l îmbrățișez pe Cioran)

„În măsura în care moartea mă privește, îmi e totuna dacă îi sunt sortit din cauza păcatului originar ori a deshidratării celulelor.”

Moartea nu face decât să ne înalțe mai presus de noi înșine, asemeni iubirii, de care o apropie multe: și una, și cealaltă, forțând cadrele existenței noastre până le fac, aproape, să plesnească, ne mistuie și ne întăresc, ne distrug prin subterfugiul plenitudinii.”

„În dragoste, ca și în moarte ne scufundăm, nu medităm asupra lor; le savurăm, le suntem complici, și nu judecători. Căci orice experiență neconvertită în voluptate e o experiență ratată.”

A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. Am să-i imit pe ceilalți, pe descurcăreții care-au izbutit, pe transfugii lucidității.”

„Cel ce trăiește cu adevărat își asumă un maxim de contradicții, se aruncă-n vâltoarea plăcerilor și durerilor, își însușește nuanțele amândurora, refuză orice senzație de limpede și orice stare neamestecată.”

NICI MĂCAR NU VĂ ISPITESC ÎN A EXISTA… DOAR ÎN A CITI.

EMIL CIORAN, ISPITA DE A EXISTA

Reclame