învățarea singurătății

2 comentarii

Poezie fără poezie

(profesorului Irimia care mi-a zis să mă las de scris, că nu știu a scrie poezie. Și avea dreptate.)

Am vrut să pictez singurătatea

Și-am luat pensula.

Dar ea nu știa ce-i aia

Ea stă laolaltă cu alte pensule, cu

acuarela, cu șevaletul.

Am luat-o și-am lăsat-o singură, să învețe.

Data viitoare să știe a picta.

Și-am luat atunci cuvântul

Să vorbesc singurătatea.

Dar nici el nu știa ce-i aia

El stă deopotrivă cu alte cuvinte, cu

poezia, cu iubirea.

Ar trebui să iau fiecare cuvânt, în parte,

și să-l las singur, să învețe.

Data viitoare să știe a vorbi.

Încă unul. Noi mai stăm.

Lasă un comentariu

Am venit. Am văzut. Am pierdut.

Am pierdut un om. Dar nu-i asta cel mai trist. Oamenii se duc. Dar nu se pierd.

Cel mai trist e dacă la întrebarea: Ce-am câștigat? am tace mâlc, neștiind să răspundem.

Sau am răspunde într-o limbă de lemn, atât de dragă politicienilor și, mai nou, scriitorilor.

Dar e toamnă. Așa e toamna. Cu pierderi. Dar nu-i nimic, vine iarna. Și poate atunci, poate atunci vom pune și lemnul pe foc. Lemnul din limbă.