image

Mereu am știut că educația „tradițională” are carențe uriașe, mai ales când e direcționată spre copiii zilei de azi, sensibili, cu o inteligență „altfel” și aflați într-o continuă schimbare de paradigme. Tot căutând motive, dar și soluții, am dat de opiniile lui Alfie Kohn, care le prezintă destul de simplu, clar și cu ironie subtilă. Am decis să fac o serie de traduceri ale ideilor găsite în articolele lui, pentru părinții, care, ca și mine, vor ca copiii lor să ajungă adulți liberi și fericiți.

Părinții astăzi știu sau simt că pedeapsa fizică dăunează dezvoltării armonioase a celor mici și au început, cu intenția foarte bună de a-și încuraja copiii, să îi laude foarte des și să le spună „Bravo!” la aproape orice acțiune a acestora („Bravo! Ai făcut caca.”). Prima traducere se referă anume la acest problematic „Bravo!”.

Traducere din Alfie Kohn – http://www.alfiekohn.org/articles.htm#null.

Oriunde, la terenurile de joacă, la școală sau la petrecerea unui copil veți auzi foarte des cuvântul „Bravo!” Până și bebelușii sunt lăudați că bat din palme. Cuvântul este repetat de unii dintre noi atât de des încât a devenit aproape un tic verbal.

Numeroase cărți și articole ne recomandă să nu utilizăm pedeapsa, oricare ar fi ea, de la pălmuire la izolare forțată („pauză”). Însă, foarte rar se vorbește despre partea negativă a așa-numitei consolidări pozitive.

Ca să nu apară neînțelegeri, nu punem la îndoială importanța susținerii și a încurajării copiilor, a nevoii de a fi iubiți, îmbrățișați și stimulați pentru a se simți bine în pielea lor. Lauda, totuși, este o cu totul altă poveste. Iată motivele:

1. Manipularea copiilor

Să presupunem că oferiți o recompensă verbală pentru consolidarea comportamentului unui copil de 2 ani care mănâncă fără a vărsa pe jos sau pe cel al unuia de 5 ani care își spală singur instrumentele de pictură. Cine este de fapt beneficiarul? E posibil ca astfel de laude să aibă o mai mică legătură cu nevoile emoționale ale copiilor decât cu propria noastră comoditate.

Asemenea recompenselor materiale sau a pedepselor, astfel de laude („bravo”, „ai făcut o treabă bună”) reprezintă o modalitate prin care acționăm asupra copiilor, așa încât ei să ne îndeplinească dorințele. Și, într-adevăr, în acest sens, e posibil ca ele să fie eficiente (cel puțin pentru o vreme), dar ele reprezintă un mod foarte diferit de lucru cu copiii, cum ar fi implicarea într-o conversație despre aspectele pe baza cărora funcționează o familie, o clasă sau despre modul în care alți oameni sunt afectați de ceea ce facem noi sau de ceea ce nu reușim să facem.

Lauda funcționează pe termen scurt deoarece copiii mici sunt flămânzi după aprobarea noastră. Însă avem responsabilitatea de a nu exploata această dependență în propriul folos. Un „Bravo!” spus pentru a consolida un comportament care ne face nouă viețile mai ușoare este un exemplu de o asemenea situație în care noi profităm de dependența copiilor. În plus, cei mici pot ajunge atsfel să se simtă manipulați, chiar dacă nu-și pot explica motivele.

2. Creșterea unor dependenți de laudă

Desigur, nu fiecare laudă este o tactică bine calculată de a controla comportamentul copiilor. Uneori facem un compliment doar pentru că ne simțim cu adevărat încântați de o anumită acțiune. Chiar și atunci însă ar fi bine să analizăm mai atent situația. În loc să sporească încrederea în sine a copiilor, există riscul ca laudele să crească dependența copiilor de noi. Cu cât mai des spunem „Îmi place cum ai…” sau „Ce treabă bună ai făcut!”, cu atât mai mult copiii încep să se bazeze pe evaluările noastre, pe deciziile noastre cu privire la ce este bun și ce este rău, în loc să învețe să-și formeze propriile judecăți. Iar asta duce la faptul că cei mici își măsoară meritele în funcție de ceea ce ne face pe noi să zâmbim și să dăm din cap aprobativ.

„Bravo!” nu oferă o asigurare copiilor, ci, în ultimă instanță, îi face să se simtă mai puțin siguri pe sine (cercetările arată că elevii care au fost lăudați de profesorii lor sunt mult mai nesiguri când oferă un răspuns, folosind un ton întrebător când erau întrebați ceva („Mmm, șapte?”) și renunțând la o idee propusă de ei imediat ce un adult își exprima dezacordul). În plus, e posibil să fie creat un cerc vicios în care cu cât mai mult îi lăudăm pe copii, cu atât mai mult ei au nevoie de asta, așa încât îi lăudăm și mai mult. Din păcate, unii dintre aceștia vor deveni niște adulți care în continuare vor avea nevoie de altcineva care să le spună dacă acțiunile lor sunt bune. Cu siguranță, nu asta ne dorim pentru fiii și fiicele noastre.

3. Privarea copilului de propria plăcere

În afară aspectului negativ al dependenței, orice copil merită să aibă plăcerea propriilor realizări, să se simtă mândru de ceea ce a învățat să facă. De asemenea, orice copil merită să decidă când să se simtă astfel. De fiecare dată când spunem „Bravo!” îi spunem, de fapt, copilului cum să se simtă.

Desigur, sunt momente în care evaluările noastre se dovedesc a fi adecvate, iar ghidarea devine necesară – mai ales cu bebeluși și preșcolari. Însă un flux constant de judecăți de valoare nu este nici necesar, nici util pentru dezvoltarea unui copil. Din păcate, s-ar putea să nu înțelegem că „Bravo!” este o evaluare la fel cum este „Nu e bine / N-ai reușit!”. Trăsătura esențială a unei evaluări pozitive nu este că aceasta e pozitivă, ci că aceasta e o evaluare. Or, oamenii, inclusiv copiii, nu suportă să fie judecați.

Mă bucur de fiecare dată când fiica mea reușește să facă ceva pentru prima oară sau face un lucru mai bine decât data trecută. Însă încerc să rezist tentației automate de a spune „Bravo!”, deoarece nu îmi doresc să-i micșorez bucuria. Vreau ca ea să-și împartă bucuria cu mine, nu să apeleze la mine pentru un verdict. Vreau ca ea să spună: „Am reușit!”, în loc să mă întrebe nesigură „E bine, e frumos?”

4. Pierderea interesului

Exclamația „Ce pictură frumoasă!” ar putea să-i determine pe copii să picteze atât timp cât noi continuăm să privim și să admirăm. Dar, ne avertizează Lilian Katz, „odată ce retragem atenția, mulți copii nu vor mai face activitatea respectivă deloc.” Într-adevăr, numeroase cercetări au arătat că cu cât mai mult recompensăm oamenii pentru că au făcut ceva, cu atât mai mult ei tind să-și piardă ineresul în activitatea propriu-zisă pentru care primesc recompensa. În acest moment, nu mai este importantă și interesantă ideea de a desena, de a citi, de a gândi, de a crea, ci ideea de a obține „bombonica”, fie că e o înghețată, un cadou sau un „Bravo!”.

Într-un studiu îngrijorător, condus de Juan Grusec la Universitatea din Toronto, copiii care au fost lăudați frecvent pentru manifestările de generozitate aveau înclinația să devină mai puțin generoși decât erau alți copii. De fiecare dată când auzeau „Ce bine că te-ai împărțit!” sau „Sunt atât de mândru că l-ai ajutat pe…”, acești copii deveneau tot mai puțin interesați de altruismul și generozitatea propriu-zisă. Astfel de acțiuni au ajuns să fie văzute nu ca ceva valoros în sine, ci ca pe ceva care trebuie făcut pentru a obține din nou acea reacție din partea unui adult. Generozitatea devenise, de fapt, un mijloc către realizarea unui obiectiv.

Motivează lauda copiii? Desigur. Îi motivează să obțină laude. Vai, dar asta e de obicei cu prețul pierderii interesului față de acțiunea care a stimulat lauda.

5. Diminuarea realizărilor

De parcă nu era suficient de rău că „Bravo!” poate micșora independența, plăcerea și interesul, sintagma poate să influențeze și calitatea acțiunii efectuate de un copil. Cercetătorii descoperă în mod constant date potrivit cărora copiii care sunt lăudați pentru că au făcut o treabă bună în legătură cu o sarcină creativă de obicei greșesc la sarcina următoare și nu se descurcă la fel de bine ca acei copii care nu au fost lăudați de la început.

Oare de ce se întâmplă astfel? Parțial pentru că lauda creează o presiune de a „face în continuare o treabă bună”. Parțial, pentru că e posibil ca interesul în activitatea dată să fi scăzut. Parțial pentru că acești copii nu doresc să-și asume riscuri – ceea ce e o condiție a creativității – din moment ce ei încep să se gândească cum pot menține comentariile pozitive din partea celorlalți.

De fapt, „Bravo!” este semnificativ pentru abordarea psihologică care reduce viața umană la comportamente care pot fi văzute și măsurate. Din păcate, acest lucru ignoră gândurile, sentimentele și valorile care stau în spatele comportamentelor. De exemplu, un copil poate împărți o gustare cu un prieten ca mod de a obține lauda sau ca mod de a se asigura că celălalt copil are suficientă mâncare. Laudele oferite pentru altruism ignoră aceste motive diferite. Mai rău decât atât, laudele promovează motivația mai puțin dorită, determinându-i pe copii să acționeze în direcția laudelor în viitor.

***

Practica de a spune „Bravo!” este greu de rupt. Poate părea ciudat, cel puțin la început, să încetezi cu laudele; ți se poate părea că ești rece sau că te abții de la exprimarea unor lucruri. Și tocmai acest lucru sugerează, fapt ce devine evident foarte curând, că noi lăudăm pentru că noi avem nevoie să spunem asta, nu pentru că cei mici ar avea nevoie să audă asta.

Copiii au cu adevărat nevoie de iubire și sprijin necondiționat fără obligații. Iar asta nu numai că este diferit de laude, ci este opusul laudelor. „Bravo!” condiționează. Sintagma aceasta înseamnă că noi oferim atenție și recunoaștere pentru acțiuni care ne îndeplinesc așteptările, care ne plac.

Observația respectivă diferă foarte mult de critica adusă de către unii, precum că oferim prea multe laude copiilor sau că le acordăm prea ușor. Astfel de opinii ne recomandă să devenim mai zgârciți cu laudele și să cerem de la copii să le „merite”. Însă problema adevărată nu constă în faptul că, în zilele noastre, cei mici se așteaptă să fie aprobați pentru orice fac. Problema constă în faptul că noi suntem tentați să folosim scurtături, să manipulăm copiii cu recompense în loc să le explicăm și să-i ajutăm astfel încât ei să dezvolte abilitățile necesare și valori pozitive.

Și atunci, care e alternativa? Ea depinde de situație, însă orice am decide să spunem în locul laudelor trebuie să fie oferit în contextul unei iubiri și afecțiuni adevărate pentru ceea ce sunt copiii, nu pentru ceea ce au făcut. Când este prezent sprijinul necondiționat, „Bravo!” nu mai este necesar; când acest sprijin este absent, „Bravo!” nu va ajuta.

Dacă apreciem acțiunile pozitive ca mijloc de descurajare a comportamentului greșit, acest lucru va fi puțin probabil eficient pe termen lung. Și chiar dacă funcționează, nu putem afirma cu certitudine că micuțul „se poartă frumos”; mai corect ar fi să spunem că lauda îl face să se poarte frumos. Alternativa este să lucrăm cu copilul, să ne dăm seama de motivele care îl determină să aibă un comportament. S-ar putea chiar să fie nevoie să redefinim propriile noastre cerințe în loc să căutăm mereu un mod de a forța copiii să asculte. (În loc să spunem „Bravo!” pentru a face un copil de 4 ani să stea liniștit în decursul unei reuniuni de familie sau de clasă, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă o asemenea așteptare este rezonabilă din partea noastră.)

De asemenea, trebuie să implicăm copiii în procesul de luare a deciziilor. Dacă un copil face ceva care îi deranjează pe alții, atunci o conversație ulterioară cu el și întrebarea „Ce crezi că putem face pentru a soluționa problema?” vor funcționa cu siguranță mai bine decât mita sau amenințarea. În plus, ele îl vor ajuta pe copil cum să soluționeze problemele și îl învață că ideile și sentimentele lui sunt importante. Desigur, acest proces solicită mult timp și talent, grijă și curaj. Aruncarea sintagmei „Bravo!” când copilul acționează în maniera dorită de noi nu necesită niciuna dintre aceste trăsături, ceea ce poate explica de ce strategiile de a „acționa asupra” sunt mult mai populare decât strategiile de a „lucra cu.”

Așadar, ce putem spune totuși atunci când copiii fac ceva impresionant? Avem trei posibilități:

  • Nu spuneți nimic. Unii oamenii insistă că o acțiune utilă trebuie „consolidată” deoarece, în mod inconștient, ei cred că ea ține de noroc. Dacă copiii sunt în esență răi, atunci trebuie să le dăm un motiv artificial  de a fi buni (și anume, o recompensă verbală). Însă dacă cinismul respectiv este lipsit de temei, după cum afirmă multe studii, atunci lauda se dovedește a nu fi necesară.
  • Spuneți ce vedeți. O afirmație simplă, care nu conține evaluări („Ți-ai încălțat papucii singurel” sau chiar „Ai reușit”) îi spune copilului că ați observat. O astfel de observație lasă copilul să simtă mândria propriei acțiuni. În alte situații, e posibil să fie necesară o descriere mai complexă. Dacă cel mic desenează, atunci puteți oferi feedback – nu judecată – despre ce vedeți: „Muntele acesta este uriaș!”, „Ai folosit mult violet astăzi!”

Dacă un copil face ceva altruist sau generos, îi puteți arăta efectul acțiunii sale asupra celeilalte persoane: „Privește expresia Mariei! Pare destul de bucuroasă acum că i-ai oferit puțin din gustarea ta.” O asemenea afirmație diferă totalmente de laudă, care pune accent pe cum vă simțiți dumneavoastră referitor la generozitatea copilului.

  • Vorbiți mai puțin, întrebați mai mult. Mai bune decât descrierile sunt întrebările. De ce să spui copilului care parte a picturii v-a impresionat pe dmv când îl puteți întreba ce îi place lui acolo? Întrebând „Care a fost partea cea mai grea de desenat?” sau „Cum ți-ai dat seama să faci picioarele de mărimea potrivită?”, aveți șansa să stimulați interesul copilului în pictură. Spunând „Bravo!”, după cum am văzut, poate avea efectul invers.

Aceste lucruri nu înseamnă că toate complimentele, expresiile de mulțumire și satisfacție sunt dăunătoare. Trebuie să analizăm atât motivele care stau la baza a ceea ce spunem (o expresie veritabilă de entuziasm e mai bună decât o dorință de a manipula comportamentul viitor al copilului), cât și efectele rezultate. Îl ajută reacțiile noastre pe copil să aibă sentimentul de control asupra propriei vieți sau, dimpotrivă, îl determină să caute mereu aprobarea noastră? Îl ajută oare să devină mai entuziasmat de acțiunea în sine pe care o înfăptuiește sau o transformă într-un proces pe care pur și simplu își dorește să-l încheie ca să obțină lauda.

Nu vă propun acum să memorizați o formulă nouă, ci doar să aveți mereu în vedere obiectivele pe termen lung pe care ni le dorim pentru copiii noștri și să urmărim efectele spunerilor noastre. Vestea proastă în legătură cu consolidarea pozitivă este că aceasta nu e neapărat pozitivă. Vestea bună e că nu e nevoie să evaluăm pentru a încuraja.

Lauda reprezintă o recompensă verbală, de obicei oferită pentru a obține o schimbare în comportamentul cuiva și, mai ales, a cuiva cu mai puțină putere. Mai exact, lauda poate fi resimțită ca un control chiar dacă nu aceasta era intenția celui care o folosește.

De asemenea, efectul unui „Bravo!” constă în devalorizarea activității însăși – lectură, pictură, generozitate – care ajunge să fie văzută doar ca mijloc pentru a obține ceva, acest ceva fiind expresia aprobării. Dacă aprobarea nu mai vine, dorința de a citi, de a desena sau de a ajuta se va micșora. Lauda nu reprezintă feedback (acesta fiind pur informațional); lauda este o judecată de valoare, iar evaluările pozitive sunt, în ultimă instanță, la fel de neconstructive ca și cele negative.

În plus, lauda devine problematică și în sensul în care semnifică acceptare condiționată. Copiii învață că sunt apreciați și, prin urmare, valoroși, doar atunci când se ridică la standardele unei persoane deținătoare de putere. Atenție, recunoașterea și acceptarea trebuie să fie câștigate prin îndeplinirea unei sarcini despre care altcineva decide că este „bună”. Așadar, consolidarea pozitivă nu este doar diferită, ci și antitetică grijii necondiționate de care au nevoie copiii: nevoia de a fi iubit pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce faci. Nici nu e de mirare că tehnica respectivă a fost concepută pentru a determina anumite comportamente, nu pentru a promova sănătatea psihică a copiilor.

*sursa: http://www.alfiekohn.org/index.php

Reclame