Desființați oglinzile!

Un comentariu

Motto: „Alții le au pe toate, cu excepția tristeții de a nu avea.” (F. Pessoa)

Oare ce ar fi dacă nu ne-am putea vedea nici în oglindă, nici în alte medii reflectorii? Am ști că am devenit adulți? Cum ne-am da seama că nu suntem încă niște copii?

Și dacă nu am ști că suntem adulți, am avea același comportament? Cedând în mod absolut în urma unei mâini simțite prin păr, a unei sărutări înțelegătoare pe tâmplă,  unei îmbrățișări necondiționate, oare nu rămânem în continuare copii? Înfrângerea ca dezintegrare în fața stării aparține în mod absolut copiilor.

Oare câți dintre noi, dacă ar crede în continuare că sunt copii, nu s-ar pune pe jale și plâns din cauza magazinului închis la ora la care voiam înghețată?

Ar dispărea oare acțiunea construită, prin care ne manifestăm ca adulți calculați și pragmatici, anulând senzațiile și stările ființei în trăirea ei absolută? Ne ancorăm acțiunea într-o realitate care devine ireală tocmai din cauza artificiozității sale. Ar reapărea bucuria și tristețea inocente și firești? Cele dătătoare de viață, în fapt. Restul e calcul statistic.

Desființați oglinzile. Priviți doar dinspre afară spre înăuntru, în limbaj autentic. Privirea inversă e doar ortografie.

P.S.

– Mami, vreau să mor ca să văd ce se întâmplă după.

***

– Mami, tu chiar mă iubești orice aș face eu? Păi, atunci eu sunt mai puternic decât Făt-Frumos, pentru că tu mă iubești așa.

Frica de a simți și de a iubi sunt semnalmente ale adultului, construit de oglinzi, nu ale umanului – născut, dăruit.

IMG_9695

Dragi crocodili și iubiți prieteni, aduceți-vă aminte!

Lasă un comentariu

Motto: Eu o frunză/Tu o frunză/Împreună când se-adună/Știi ce fac?/Un copac. (Ion Vatamanu)

Cântam cu Iancu (4 ani) un vers din „Să-mi cânți cobzar”: „Lăsați-mă lângă pahar/De viață nici că-mi pasă/Căci sunt copil al nimănui/Și n-am nici bani, nici casă.” Și boțul ăsta de inocență, dragoste și logică naturală zice:

–          Mami, uite, el a zis că este copil, deci înseamnă că e al cuiva, doar că… a uitat.

Și atunci am înțeles că oamenii doar uită. Ei nu sunt răi, deprimați, triști, agresivi. Ei uită să fie darnici de sine.

Da, știu că din cauza că erau părinții în săptămâna aia, s-au stricat planurile de o viață. Din cauza că nu erau în seara cealaltă, s-a ruinat posibilitatea împliniri viselor. Și că cele trei alunițe de pe cotul stâng sunt anume din cauza că mama a mâncat prea puțină salată de morcov și atât de tare îmi doream alunițele să fie pe partea dreaptă. Da, în plus, când scriu CV-ul, toate abilitățile sunt creația mea proprie și mândria se întinde ca o pastă de noroi peste gropile orașului când iarna ne ia pe neprins de veste. Iar când sunt întrebată de trăsăturile negative, sunt convinsă că jumătate vin de la mama și jumătate de la tata. Și cele despre care nu-mi aduc aminte de la bunica. Precis.

Și totuși mă gândesc că e așa de trist să fii al nimănui.

Așa că, stimată audiență, dragi crocodili, iubiți prieteni, druji și domnișoare supărate și parfumate, eu azi am decis să-mi aduc aminte.

IMG_4914