Motto: Eu o frunză/Tu o frunză/Împreună când se-adună/Știi ce fac?/Un copac. (Ion Vatamanu)

Cântam cu Iancu (4 ani) un vers din „Să-mi cânți cobzar”: „Lăsați-mă lângă pahar/De viață nici că-mi pasă/Căci sunt copil al nimănui/Și n-am nici bani, nici casă.” Și boțul ăsta de inocență, dragoste și logică naturală zice:

–          Mami, uite, el a zis că este copil, deci înseamnă că e al cuiva, doar că… a uitat.

Și atunci am înțeles că oamenii doar uită. Ei nu sunt răi, deprimați, triști, agresivi. Ei uită să fie darnici de sine.

Da, știu că din cauza că erau părinții în săptămâna aia, s-au stricat planurile de o viață. Din cauza că nu erau în seara cealaltă, s-a ruinat posibilitatea împliniri viselor. Și că cele trei alunițe de pe cotul stâng sunt anume din cauza că mama a mâncat prea puțină salată de morcov și atât de tare îmi doream alunițele să fie pe partea dreaptă. Da, în plus, când scriu CV-ul, toate abilitățile sunt creația mea proprie și mândria se întinde ca o pastă de noroi peste gropile orașului când iarna ne ia pe neprins de veste. Iar când sunt întrebată de trăsăturile negative, sunt convinsă că jumătate vin de la mama și jumătate de la tata. Și cele despre care nu-mi aduc aminte de la bunica. Precis.

Și totuși mă gândesc că e așa de trist să fii al nimănui.

Așa că, stimată audiență, dragi crocodili, iubiți prieteni, druji și domnișoare supărate și parfumate, eu azi am decis să-mi aduc aminte.

IMG_4914

Reclame