Motto: „Alții le au pe toate, cu excepția tristeții de a nu avea.” (F. Pessoa)

Oare ce ar fi dacă nu ne-am putea vedea nici în oglindă, nici în alte medii reflectorii? Am ști că am devenit adulți? Cum ne-am da seama că nu suntem încă niște copii?

Și dacă nu am ști că suntem adulți, am avea același comportament? Cedând în mod absolut în urma unei mâini simțite prin păr, a unei sărutări înțelegătoare pe tâmplă,  unei îmbrățișări necondiționate, oare nu rămânem în continuare copii? Înfrângerea ca dezintegrare în fața stării aparține în mod absolut copiilor.

Oare câți dintre noi, dacă ar crede în continuare că sunt copii, nu s-ar pune pe jale și plâns din cauza magazinului închis la ora la care voiam înghețată?

Ar dispărea oare acțiunea construită, prin care ne manifestăm ca adulți calculați și pragmatici, anulând senzațiile și stările ființei în trăirea ei absolută? Ne ancorăm acțiunea într-o realitate care devine ireală tocmai din cauza artificiozității sale. Ar reapărea bucuria și tristețea inocente și firești? Cele dătătoare de viață, în fapt. Restul e calcul statistic.

Desființați oglinzile. Priviți doar dinspre afară spre înăuntru, în limbaj autentic. Privirea inversă e doar ortografie.

P.S.

– Mami, vreau să mor ca să văd ce se întâmplă după.

***

– Mami, tu chiar mă iubești orice aș face eu? Păi, atunci eu sunt mai puternic decât Făt-Frumos, pentru că tu mă iubești așa.

Frica de a simți și de a iubi sunt semnalmente ale adultului, construit de oglinzi, nu ale umanului – născut, dăruit.

IMG_9695

Reclame