DSC_6257

 

Motto: „Cînd va sosi, Doamne, ziua cînd vei coborî printre noi ca să-ți recunoști greșelile față de oameni?” (José Saramago)

Floarea-soarelui privea cu dedicație, în chip ecstatic, Soarele. Într-un moment de indisciplină floricească a îndrăznit să se uite într-o parte neumbrită de lumina Soarelui. Adorația care nu pune întrebări s-a anulat pentru o clipă. Atunci a observat că sînt mii ca ea. Sau or fi sute de mii?

A năvălit peste o tristețe interogativă de deschidere, de fapt, în afara blocajului solar. Și brusc ar fi vrut să-și schimbe numele. În loc de Floarea-soarelui să o cheme Una-dintre-multele-flori-ale-soarelui. O viață de adorație s-a transformat într-o sălbatică ură de sine.

  • De ce ai tăcut cînd eu te-am iubit numai pe tine?

Dar Soarele, bietul de el, nici nu știa cum o cheamă și că e a LUI. El nu putea da nume. Doar omul are aroganța de a numi, de a naște lumi prin cuvînt. Soarele doar își împlinește lumina și nu-și asumă să creeze lumi pe care să le lase baltă apoi.

A decis. Nu va mai fi a Soarelui. Descompunerea și interogarea au pus stăpînire pe ea. Va fi a Omului. El a numit-o. Îi va da lui semințele soarelui.

Interogarea Unii-dintre-multele-flori-ale-soarelui nu îi afectează însă ființarea ei ca Floarea-soarelui. Totuși demnitatea interogării o poate facce liberă. Sau nu?

***

Prima recunoaștere e clipa în care începi să te răzvrătești. Răzvrătindu-te, începi să te resemnezi. Fiintarea nu poate fi schimbată, doar interogată.

Dedicație pentru Soare, dăruire pentru Om. Oare autoritatea poate fi abolită sau doar înlocuită?

Am un sentiment ciudat. Parca aș avea un nod în gît, dar un nod fără prezență actuală, fără cauze prezente. Un nod moștenit din altă viață. De parcă ceva foarte trist s-ar fi întîmplat odată și trebuie plîns mai multe vieți la rînd. Și pentru că omul, ca ființă rațională ultimă, nu își permite ilogicul plîns fără motiv, caut sau creez motive în lumea din fața picioarelor. E strîmb Soarele, e tristă Acea-floare-a-soarelui.

Nefericirea e ca un drog. Cînd o iei în brațe, o simți. Fericirea n-o poți lua în brațe, îți scapă mereu. După ce ai cunoscut nefericirea, o cauți mereu, este emoția cu cea mai mare intensitate, căci fericirea pare mereu nefinisată, ca și cum experiența ultimă nu poate fi atinsă.

Dumnezeu mai bine ar fi zis oamenilor: „Credeți în fericire”, decît să le ordone „Credeți în mine!”.

***

– „Dumnezeu nu doarme, într-o zi te va pedepsi.

–  Bine că nu doarme, așa evită coșmarul remușcărilor.” (J. Saramago)

Reclame