DSC_8846

Fără note în școala primară

În Codul Educației, recent aprobat, este prevăzut ca evaluarea rezultatelor în învățămîntul primar să fie efectuată prin descriptori, începînd cu 1 septembrie 2015, din clasa a I-a. Descriptorii sunt „criterii calitative care descriu modul de manifestare a competențelor elevului și permit determinarea gradului de realizare a acestora; descriptorii permit acordarea de calificative (suficient, bine, foarte bine)”.

Multe țări civilizate au renunțat la note în învățămîntul primar și utilizează, în schimb, evaluarea formativă în baza unor rapoarte narative. În Norvegia, învățămîntul primar cuprinde clasele 1-7, dintre care primul an este dedicat jocurilor educaționale, învățării alfabetului și a altor abilități de bază. Nu există un sistem oficial de notare, totuși învățătorii scriu comentarii și uneori pun note pentru a arăta progresul. În Finlanda, nu există note pînă în clasa a 5-a, în Suedia pînă în clasa a 6-a, iar în Polonia elevii nu primesc note pînă în clasa a 3-a.

În Germania, învățămîntul primar durează, de obicei, 4 ani, după care părinților li se recomandă tipul de școală potrivit copilului pentru continuarea educației. În primii doi ani, activitatea elevilor nu este notată, în schimb profesorii oferă evaluări cu privire la punctele tari și punctele slabe ale fiecărui copil. În Elveția, progresul elevilor din clasele primare este evaluat fie în baza notelor, fie în baza unor rapoarte de învățare, în funcție de canton. În primul an de studii, nu există sistem de notare, ci discuții sau rapoarte elaborate de 2 ori pe an.

Nota – model punitiv?

Actualmente există o dezbatere academică cu privire la eficiența reală a notelor pentru învățarea propriu-zisă. Pe de o parte, se susține ipoteza că notele sunt necesare pentru motivare, feedback și sortare. Unii merg chiar mai departe, declarînd că e aproape imposibil ca un copil să învețe totul din plăcere și e nevoie de astfel de stimuli punitivi.

Însă procesul sortării este adesea incompatibil cu obiectivul de a ajuta elevii să învețe, iar notele nu reprezintă un feedback util, deoarece elevii au nevoie de informații descriptive ca să înțeleagă ce aspecte le reușește și la care trebuie să mai lucreze. Învățarea ca mijloc de a obține o recompensă sau de a scăpa de o pedeapsă reprezintă un dresaj bazat pe motivație extrinsecă și contravine principiului de învățare ca obiectiv în sine, pentru a găsi răspunsuri la întrebări semnificative și pentru a te dezvolta.

Bazele sistemului de notare au fost create de William Farish în 1792, care a propus, pentru prima dată, conceptul de evaluare cantitativă a elevilor. Revoluția industrială a adus un număr mare de elevi care trebuiau sortați și instruiți foarte rapid, cam ca conservele la o fabrică. În învățămînt, întrebarea „Cum evaluăm copiii/profesorii/școlile?” s-a transformat în „Cum măsurăm?”, însă evaluarea nu implică doar măsurare, iar cele mai valoroase forme de evaluare sunt calitative.

De cealaltă parte, apar tot mai multe păreri precum că notele dăunează procesului învățării. Argumentele sunt pertinente, mai ales că societatea de astăzi devine tot mai deschisă și mai liberă în gîndire, iar practicile sovietice nu mai funcționează.

Această mișcare consideră, în baza cercetărilor efectuate, că notele sunt resimțite doar ca recompensă sau pedeapsă, nicidecum ca feedback; că ele nu oferă informație relevantă pentru elevi cu privire la modul în care ar putea să îmbunătățească unele aspecte și care anume; că distrag atenția tuturor de la adevăratul obiectiv al școlii: învățarea; că încurajează competiția și nu colaborarea; că descurajează asumarea unor riscuri intelectuale; că contribuie la renunțarea elevilor în caz de eșec; că determină elevii să se concentreze mai mult pe abilități, nu pe efortul depus; că stimulează copiatul; că nu reprezintă un indicator adecvat pentru viitor; că determină sortare și nu instruire.

Evaluarea ca sprijin pentru dezvoltare

Nota îi oferă profesorului control, putere asupra elevului („Dacă nu faci, îți pun 2”), pedepsind pentru nesupunere și recompensînd pentru obediență. Acest motiv ar trebui să fie suficient pentru a reconsidera practica notării. În plus, nota a devenit în Moldova cauza principală a mitei. Pentru o notă mai mare, se plătește. Ca și cum nota ar conta, nu dezvoltarea copilului.

Problema nu dispare chiar dacă nota este oferită drept răsplată, deoarece o simplă etichetă sau laudă („Bravo!”) nu spune, de fapt, nimic. Mai mult decît atît, este subminată dorința de a face o acțiune bună în virtutea ei, iar copiii încep să acționeze pentru a obține lauda (de exemplu, nu mă împart cu bomboana pentru ca să se bucure colegul meu, ci pentru că aștept și îmi place să fiu lăudat). Aprecierea este utilă și necesară, dar trebuie să conțină elemente exacte despre acțiunea respectivă („Cred că tabloul pictat de tine îi va face o mare bucurie bunicului.”)

De ce să fiu recompensat pentru că fac ceva ce îmi place? Sau pedepsit pentru că nu reușesc din prima să fac ceva ce îmi place? Merg la înot deoarece îmi place sportul și vreau să fiu sănătos, nu pentru că poate voi primi un telefon drept cadou. În calitate de părinți ar trebui să ne gîndim ce contează pentru copiii noștri: plăcerea de a cunoaște, polemizarea, creativitatea, dezvoltarea unor valori proprii sau memorarea, supunerea, neîncrederea în sine? Ce vă doriți, de fapt, de la copilul dumneavoastră: să aibă note mari sau să învețe prin descoperiri continue?

Notele, atunci cînd sunt folosite, ar trebui să servească drept instrument organizațional, de coordonare, și nicidecum pedagogic. Profesorii trebuie să găsească o cale prin care să mențină atenția elevilor asupra învățării și nu asupra notelor. Evaluarea nu trebuie să fie excesivă și trebuie să implice forme de autoevaluare și evaluare reciprocă, deoarece grija exagerată față de performanță poate diminua curiozitatea și poate reduce, în final, în mod paradoxal, performanța.

Reclame