20150717_110632-1

„Deși gîndirea fericirii nu o face mai accesibilă, această gîndire este totuși preferabilă prostiei sau orbirii.” (A. Comte-Sponville et al.)

***

Școala se află în prag de catastrofă. Studii recente arată că numărul doritorilor de a deveni profesori scade dramatic și asta se întîmplă în țările civilizate și economic înforitoare. Cercetările constată că discrepanța dintre elevi și școală crește tot mai tare, aceștia neînțelegînd rostul ei și nefiind entuziasmați de ideea de a merge la școală. Autoritatea și previzibilitatea profesiilor au dispărut din rîndul factorilor determinanți de a merge la școală.

Am convingerea că școala trebuie redefinită semnificativ și cred că redefinirea ei trebuie să aibă loc anume prin prisma conceptului de fericire. Or, școala în calitatea ei de metaviață, de lecție despre viață, e cea mai potrivită lecție despre fericire. Și cînd zic fericire, nu măr refer la satisfacția placidă a bovinei sătule, ci la o continuă interogare de sine. Căci oamenilor în ziua de astăzi le lipsește cel mai mult înțelegerea propriei identități și a locului între alte identități. Și anume pentru că aceasta este o nevoie tot mai sporită și pentru că foarte puțini știu cum să facă asta, e nevoie ca școala să ofere lecții și în acest sens.

Oare nu fericire caută oamenii de cînd lumea? Oare religia nu tot asta caută, în ultimă instanță? De ce școala ar căuta altceva?

Conceptul de fericire s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor – de la idealismul lui Aristotel la diversitatea și deschiderea tuturor noțiunilor spre individualizarea totală a ideii de fericire, iar conceptul de școală refuză să fie schimbat.

Odată cu Socrate, începe căutarea de sine, problematizarea ființei umane, adică a fericirii. Virtutea era un element fundamental în conceptul de fericire. Aristotel și Platon merg chiar mai departe și propun o combinație ideală între o fericire a oamenilor virtuoși și una a contemplației.

În secolul al 17-lea, prin scrierile lui Hobbes, Pascal, Spinoza, se schimbă ideea de fericire, binelui suprem substituindu-i-se mersul continuu spre îndeplinirea dorinței. Odată cu religia, fericirea devine obiect de speranță, creștinismul mutînd fericirea în Paradis – o fericire de dincolo.

Secolul al 18-lea, al lui Voltaire, Rousseau, readuce fericirea pe pămînt, iar ideea de fericirea ține mai mult de experiență, de reflecție, de curiozitate. Astfel, un loc aparte este acordat simțurilor, imaginarului, importantă fiind căutarea identității, dar și a fericirii. Totuși, se credea că săracii nu pot avea pasiuni, fiind prea preocupați cu supraviețuirea.

Astăzi, fericirea a devenit un bun comun, a fost democratizată; ea reprezintă un fel de carpe diem în forme și percepții individualizate și diverse. Prescripțiile morale și religioase pierd teren. În schimb, noi, cei de astăzi, ne-am îndepărtat tot mai mult de celălalt, concentrîndu-ne asupra sinelui.

Aceste idei despre mutațiile conceptului de fericire le-am preluat din Cea mai frumoasă istorie a fericirii (A. Comte-Sponville et al.) și am convingerea că dacă fericirii i s-a acordat un loc fundamental de către filozofi de-a lungul secolelor, asta ar trebui să facă și școala – să pună fericirea la temelia ei. Să aibă în vedere căutarea sinelui și a fericirii cînd își construiește misiunea, cînd încearcă să răspundă la întrebările esențiale „De ce avem nevoie de școală?”, „Ce trebuie să ne învețe școala?”, „Cum anume ne poate ajuta școala în calitatea noastră de ființe individuale și ființe sociale?”.

Constat că dezlegăm tot mai mult cunoașterea de sine, trăirea autentică de cunoașterea de lucruri, de școală, care a devenit un loc arrid, lipsit de joc și descoperire prin căutare. Or, școala nu mai poate fi un obiectiv în sine, ea este un instrument. Să știi să citești, să numeri, să pictezi nu e o finalitate, e doar un instrument. Instrument pentru ce? La întrebarea asta ar trebui să încercăm să răspundem împreună – la școală și dincolo de hotarele ei.

20150328_102854

Reclame