„Să treci desculț dimineața
Prin iarba verde de-acasă
Cu lanțul de rouă la glezne –
Iată ce este Patria!” (Grigore Vieru)

Nu cer nimănui să vrea unirea, nu-mi cereți nici mie să n-o vreau.

De cînd  îmi plimb anii prin Moldova, adică toți anii mei, am iubit România. Cînd zic România, nu mă refer la statul vecin cu instituțiile și funcționărimea ei, mă refer la tot ce e românesc, la muzica, scrierile, tradițiile, limba românească. Mă refer la Zamfir, Pleșu, Blaga, Maria Tănase, Vieru, Matcovschi, Coșeriu, Cioran și cîți și mai cîți. Sau cineva crede că Vieru nu e român? Sau Coșeriu?

Și în toți acești an – cît am iubit eu România, ea nu mereu m-a iubit pe mine. Studentă fiind, am fost făcută rusoaică de profesori inteligenți, am fost tratată uneori cu dispreț de polițiștii care ne făceau permise de ședere, am resimțit deseori aroganța unora față de noi, românii de mîna a doua. Știu că oamenii nu se împart în buni și răi, știu că adesea ne formăm prejudecăți pe baza unor puțini întîlniți, știu că asociem de multe ori o națiune întreagă cu trăsăturile măcar și a unui singur reprezentant pe care l-am cunoscut.

Dar nici soarele nu mă iubește, făcînd ceva pentru mine și nici nu mă aștept să o facă. Dar el este acolo pentru noi și existența noastră se datorează existenței lui. Iar existența mea ca ființă socială și culturală se datorează existenței neamului românesc. Nu franțuzesc, nici americănesc, nici sovietic, cu atît mai mult.

Și în toți acești ani – cît am iubit eu România din exil forțat decis de prin războaie încă înainte ca eu să pot alege, România m-a iubit prin faptul că este. M-a iubit prin oamenii minunați pe care i-am întîlnit, prin profesori-miracol, prin scriitori care mi-au modelat identitatea, prin muzică – parte din întregul meu, prin limbă, mai ales prin limba română. M-a iubit chiar și prin posibilitatea de a deveni cetățean român. Or, cunosc mult prea mulți care și-au revendicat cetățenia română din interese pecuniare, în același timp criticînd și nesimțindu-se parte a României.

În toți acești ani pe pămînt basarabean, tristețea mea cea mai mare a fost sentimentul unei interdicții, a unui fel de „nu e voie, nu e momentul potrivit” să te simți român, să vrei să fii român de-adevăratelea. Dacă vrei unirea, ești catalogat drept visător, drept naiv și leneș care așteaptă salvarea din altă parte, drept irațional, drept de-alde ghimpu, de-alde bătători cu pumnii în piept fără autenticitate. „Of, lăsați-mă cu unioniștii ăștia, că numai de vorbă îs buni.” E ca și cum neserios și lipsit de sens să vrei ceva imposibil în loc să muncești să-ți rezolvi singur problemele. Cred că acestea două nu se exclud una pe alta. Cred că poți fi harnic, lucid și unionist.

Dacă ești catalogat drept unionist, devii automat un vorbe-goale sau un oportunist sau un idealist emoțional. Înțelegem rușii care ar vrea să facă parte din Rusia și, ferească dumnezeu, să îi supărăm. Eu nu vreau să supăr pe nimeni, eu vreau să pot fi unionist fără să fie nevoie sa mă justific și să explic de ce îmi doresc să fiu român întreg. Așa cum o soră despărțită de fratele ei va continua să-și dorească reîntîlnirea chiar dacă știe că el e în Siberia sau pe lună. Așa cum nu-ți iubești mama pentru că e rațional și e momentul potrivit pentru asta, așa și țara ți-o iubești pentru că de-atîta.

Imposibilitatea imediată nu anulează dorul. Dați-mi voie să fiu unionist lucid, rațional și muncitor, ține de libertatea mea individuală și de identitatea mea românească. Dorința de reunire este anume din iubirea pentru meleagul moldovenesc, și nu invers, după cum încearcă să promoveze unii care-și bat joc și de limbă, și de țară, și de cultură. Nu mă întrebați cum anume se poate face unirea – totul e posibil. Cu toate acestea, dorul nu are nevoie de foaie de parcurs. Și chiar de voi rămîne unicul unionist din RM, voi continua să cred într-o singură țară.

de ce să ai pe lume-o casă

IMG_8922

Reclame