Român. Azi.

Lasă un comentariu

„Să treci desculț dimineața
Prin iarba verde de-acasă
Cu lanțul de rouă la glezne –
Iată ce este Patria!” (Grigore Vieru)

Nu cer nimănui să vrea unirea, nu-mi cereți nici mie să n-o vreau.

De cînd  îmi plimb anii prin Moldova, adică toți anii mei, am iubit România. Cînd zic România, nu mă refer la statul vecin cu instituțiile și funcționărimea ei, mă refer la tot ce e românesc, la muzica, scrierile, tradițiile, limba românească. Mă refer la Zamfir, Pleșu, Blaga, Maria Tănase, Vieru, Matcovschi, Coșeriu, Cioran și cîți și mai cîți. Sau cineva crede că Vieru nu e român? Sau Coșeriu?

Și în toți acești an – cît am iubit eu România, ea nu mereu m-a iubit pe mine. Studentă fiind, am fost făcută rusoaică de profesori inteligenți, am fost tratată uneori cu dispreț de polițiștii care ne făceau permise de ședere, am resimțit deseori aroganța unora față de noi, românii de mîna a doua. Știu că oamenii nu se împart în buni și răi, știu că adesea ne formăm prejudecăți pe baza unor puțini întîlniți, știu că asociem de multe ori o națiune întreagă cu trăsăturile măcar și a unui singur reprezentant pe care l-am cunoscut.

Dar nici soarele nu mă iubește, făcînd ceva pentru mine și nici nu mă aștept să o facă. Dar el este acolo pentru noi și existența noastră se datorează existenței lui. Iar existența mea ca ființă socială și culturală se datorează existenței neamului românesc. Nu franțuzesc, nici americănesc, nici sovietic, cu atît mai mult.

Și în toți acești ani – cît am iubit eu România din exil forțat decis de prin războaie încă înainte ca eu să pot alege, România m-a iubit prin faptul că este. M-a iubit prin oamenii minunați pe care i-am întîlnit, prin profesori-miracol, prin scriitori care mi-au modelat identitatea, prin muzică – parte din întregul meu, prin limbă, mai ales prin limba română. M-a iubit chiar și prin posibilitatea de a deveni cetățean român. Or, cunosc mult prea mulți care și-au revendicat cetățenia română din interese pecuniare, în același timp criticînd și nesimțindu-se parte a României.

În toți acești ani pe pămînt basarabean, tristețea mea cea mai mare a fost sentimentul unei interdicții, a unui fel de „nu e voie, nu e momentul potrivit” să te simți român, să vrei să fii român de-adevăratelea. Dacă vrei unirea, ești catalogat drept visător, drept naiv și leneș care așteaptă salvarea din altă parte, drept irațional, drept de-alde ghimpu, de-alde bătători cu pumnii în piept fără autenticitate. „Of, lăsați-mă cu unioniștii ăștia, că numai de vorbă îs buni.” E ca și cum neserios și lipsit de sens să vrei ceva imposibil în loc să muncești să-ți rezolvi singur problemele. Cred că acestea două nu se exclud una pe alta. Cred că poți fi harnic, lucid și unionist.

Dacă ești catalogat drept unionist, devii automat un vorbe-goale sau un oportunist sau un idealist emoțional. Înțelegem rușii care ar vrea să facă parte din Rusia și, ferească dumnezeu, să îi supărăm. Eu nu vreau să supăr pe nimeni, eu vreau să pot fi unionist fără să fie nevoie sa mă justific și să explic de ce îmi doresc să fiu român întreg. Așa cum o soră despărțită de fratele ei va continua să-și dorească reîntîlnirea chiar dacă știe că el e în Siberia sau pe lună. Așa cum nu-ți iubești mama pentru că e rațional și e momentul potrivit pentru asta, așa și țara ți-o iubești pentru că de-atîta.

Imposibilitatea imediată nu anulează dorul. Dați-mi voie să fiu unionist lucid, rațional și muncitor, ține de libertatea mea individuală și de identitatea mea românească. Dorința de reunire este anume din iubirea pentru meleagul moldovenesc, și nu invers, după cum încearcă să promoveze unii care-și bat joc și de limbă, și de țară, și de cultură. Nu mă întrebați cum anume se poate face unirea – totul e posibil. Cu toate acestea, dorul nu are nevoie de foaie de parcurs. Și chiar de voi rămîne unicul unionist din RM, voi continua să cred într-o singură țară.

de ce să ai pe lume-o casă

IMG_8922

Reclame

Unde să pun cortul după asalt?

Lasă un comentariu

DSC_2584

Pațani și padruji, dragi compatrioți și frați de. Sunt ultragiată de faptul că încă mai stați pe facebook în loc să luați Prutul cu asalt. Nu aveți deloc urmă de sânge de inimă de român?

Iată eu am fost. (E drept, nu am putut lua cu asalt, ci am stat vreo 3 ore frumușel, cumințel, românește tucma, în rând să trec granița.) Da’ m-am întors să iau cortul, colțunii de lână de la bunica și primele rafturi cu-chestii-importante din beciul lui tata. Că acolo nu e chiar cum s-a promis – salarii mai mari, pensii și altele. Cică trebuie să muncești, să te civilizezi, să mai pui umărul la treabă. Aha, dap’ cum.

Mai bine m-oi odihni și oi lua cu asalt tot ce pot. Acasă mai am în coteț (așa alint eu Primăria) vreo 4 porci, 2 boi, 10 curci, șobolani o grămadă și mulți cocoși umflați în pene. Și iată că stau și mă gândesc amu: să îi iau cu mine la asalt sau să îi las acasa?

P.S. Ce îmi recomandați, unde să îmi pun cortul după asalt?

P.P.S. La ce nivel de degradare am ajuns, fraților, dacă asemenea enormități ca cele emise de primarul unei capitale ca și cum europene au devenit o normalitate, un obicei.

Îndemnul lui Chirtoacă

Unde-o fi acasă?

Lasă un comentariu

DSC_8792

„Da, crucea mă-sii de viață! Decît s-o trăiești așa, ca un pietroi, și fiecare să te calce… Știut că mai bine moartea!” (V. Vasilache)

Prima dată cînd i-am spus mamei o poezie cu Lenin, cică am primit o palmă peste poezie. Eu nu țin minte, mama cu siguranță a greșit, dar din acel moment și pînă azi am încercat, alături de cei dragi, să construim o casă frumoasă în care să ne placă și nouă, și vouă, și lor să trăim.

Am protestat, am fost amenințată, am stat drept cînd contextele te impuneau să stai strîmb. Simțeam că aici e acasă. Și am sperat. Am sperat că acasă numai tu poți face ordine.

Am învățat, în țara cea adevărată. Și apoi m-am întors acasă. Căci acasă e mult de lucru. Și nu m-am plîns, așa cum aproape nimeni nu s-a plîns, fiecare dintre noi, deja fără lacrimi în ochi, a continuat curățenia – unul a dat cu var copacii, altul a adus o mătură, altul mai înțelept a dat cu var și la vecini. Știam că e greu, iar din greu e tare greu să ieși și munceam acasă. Mie îmi place acasă.

Guvernul era strîmb. Și m-am băgat în el să văd dacă se poate îndrepta. Și n-am furat, și nu m-am plîns, și am văzut cîți oameni frumoși fac împreună curățenie acasă.

Și cînd după oleacă de lumină în pragul ușii, noroiul iar te năvălește și îți umple toată tinda, te gândești „Eh, o luăm de la capăt, căci e casa mea. Ce să-i faci? Îmi place acasă.”

Și cînd măturile îs rupte și oamenii frumoși îs tot mai puțini, cînd noroiul se năpustește cu mai multă forță, te gîndești „Păi, eu sunt acasă și de acasă nu pleci. Acasă cînd e murdar, faci curat, cînd e întuneric, faci lumină.” Nu am simțit niciodată că vreau să plec de acasă.

Mulți pleacă și îi doare că acasă nimeni nu dă cu mătura. Tot timpul ăsta nici nu-mi trecea prin gînd că poți să pleci de acasă. Aici e casa mea, de ce să mă dea afară cineva din ea?

Și-i păcat că nu am reușit să fiu erou. Și să salvez al nostru Acasă.

Dar acum am un sentiment tare trist. Nu pentru că acum pot și vreau să plec de acasă, ci pentru că simt că am rămas fără Acasă. Ca și cum un balaur din poveste a venit și mi-a înghițit plaiul cu tot cu casă.

Unde e acasă?

Deschideți școala spre fericire!

Lasă un comentariu

20150717_110632-1

„Deși gîndirea fericirii nu o face mai accesibilă, această gîndire este totuși preferabilă prostiei sau orbirii.” (A. Comte-Sponville et al.)

***

Școala se află în prag de catastrofă. Studii recente arată că numărul doritorilor de a deveni profesori scade dramatic și asta se întîmplă în țările civilizate și economic înforitoare. Cercetările constată că discrepanța dintre elevi și școală crește tot mai tare, aceștia neînțelegînd rostul ei și nefiind entuziasmați de ideea de a merge la școală. Autoritatea și previzibilitatea profesiilor au dispărut din rîndul factorilor determinanți de a merge la școală.

Am convingerea că școala trebuie redefinită semnificativ și cred că redefinirea ei trebuie să aibă loc anume prin prisma conceptului de fericire. Or, școala în calitatea ei de metaviață, de lecție despre viață, e cea mai potrivită lecție despre fericire. Și cînd zic fericire, nu măr refer la satisfacția placidă a bovinei sătule, ci la o continuă interogare de sine. Căci oamenilor în ziua de astăzi le lipsește cel mai mult înțelegerea propriei identități și a locului între alte identități. Și anume pentru că aceasta este o nevoie tot mai sporită și pentru că foarte puțini știu cum să facă asta, e nevoie ca școala să ofere lecții și în acest sens.

Oare nu fericire caută oamenii de cînd lumea? Oare religia nu tot asta caută, în ultimă instanță? De ce școala ar căuta altceva?

Conceptul de fericire s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor – de la idealismul lui Aristotel la diversitatea și deschiderea tuturor noțiunilor spre individualizarea totală a ideii de fericire, iar conceptul de școală refuză să fie schimbat.

Odată cu Socrate, începe căutarea de sine, problematizarea ființei umane, adică a fericirii. Virtutea era un element fundamental în conceptul de fericire. Aristotel și Platon merg chiar mai departe și propun o combinație ideală între o fericire a oamenilor virtuoși și una a contemplației.

În secolul al 17-lea, prin scrierile lui Hobbes, Pascal, Spinoza, se schimbă ideea de fericire, binelui suprem substituindu-i-se mersul continuu spre îndeplinirea dorinței. Odată cu religia, fericirea devine obiect de speranță, creștinismul mutînd fericirea în Paradis – o fericire de dincolo.

Secolul al 18-lea, al lui Voltaire, Rousseau, readuce fericirea pe pămînt, iar ideea de fericirea ține mai mult de experiență, de reflecție, de curiozitate. Astfel, un loc aparte este acordat simțurilor, imaginarului, importantă fiind căutarea identității, dar și a fericirii. Totuși, se credea că săracii nu pot avea pasiuni, fiind prea preocupați cu supraviețuirea.

Astăzi, fericirea a devenit un bun comun, a fost democratizată; ea reprezintă un fel de carpe diem în forme și percepții individualizate și diverse. Prescripțiile morale și religioase pierd teren. În schimb, noi, cei de astăzi, ne-am îndepărtat tot mai mult de celălalt, concentrîndu-ne asupra sinelui.

Aceste idei despre mutațiile conceptului de fericire le-am preluat din Cea mai frumoasă istorie a fericirii (A. Comte-Sponville et al.) și am convingerea că dacă fericirii i s-a acordat un loc fundamental de către filozofi de-a lungul secolelor, asta ar trebui să facă și școala – să pună fericirea la temelia ei. Să aibă în vedere căutarea sinelui și a fericirii cînd își construiește misiunea, cînd încearcă să răspundă la întrebările esențiale „De ce avem nevoie de școală?”, „Ce trebuie să ne învețe școala?”, „Cum anume ne poate ajuta școala în calitatea noastră de ființe individuale și ființe sociale?”.

Constat că dezlegăm tot mai mult cunoașterea de sine, trăirea autentică de cunoașterea de lucruri, de școală, care a devenit un loc arrid, lipsit de joc și descoperire prin căutare. Or, școala nu mai poate fi un obiectiv în sine, ea este un instrument. Să știi să citești, să numeri, să pictezi nu e o finalitate, e doar un instrument. Instrument pentru ce? La întrebarea asta ar trebui să încercăm să răspundem împreună – la școală și dincolo de hotarele ei.

20150328_102854

„Oamenii se definesc după felul cum se pierd”

Lasă un comentariu

Dragi colegi,

Mereu mi-am dorit și am încercat să trăiesc în baza a două principii. Și cred că sînt suficiente acestea două, pentru că ele cuprind tot ce poate fi un om frumos și anulează tot ce poate deveni un om urît.

Ele sînt libertatea și bună-credința, iubirea. Astfel, în deplină libertate și cu mult curaj (pentru că doar oamenii liberi pot fi curajoși), acționezi pentru a face cît mai mult bine pentru oamenii din jur și dezvoltarea ta înspre mai sus.

Și cînd am venit aici, printre voi, vreau să cred că mi-am păstrat libertatea și buna-credință. Am avut încrederea că greșelile se fac din necunoaștere sau accident, că atitudinea răutăcioasă vine dintr-o frustrare personală, că obstacolele sînt create pe ascuns din convingerea sigură că altfel e mai bine. Sau că nepolitețea față de oamenii simpli vine din oboseala cronică.

Și după ce am plecat, am trăit o mare dezamăgire: nu a faptului de a fi tradată sau înșelată sau prostită, ci a faptului că oamenii pot fi așa de neoameni. Că mă întrebase un coleg: „De ce oare oamenii devin atît de repede neoameni?” Și i-am zis că ei nu au devenit, ei au fost mereu așa, doar că nu am văzut noi.

Păi, dragi colegi, mă apucă o tristețe tare cruntă că voi nu ați învățat libertatea și bunătatea, după atîta comunism, după atîta autoritate fără fond, după atîtea trădări. Pentru că libertatea înseamnă a avea curajul să nu fii de acord, să lupți civilizat și argumentat pentru ideea în care crezi, să nu-ți placă șeful și viziunea lui, să pleci. Da, libertatea înseamnă și să poți pleca – să nu te transformi în vierme pînă vine alt șef ca să poți redeveni monstru. Libertatea înseamnă să ai demnitatea să nu accepți bani sau cîrlani, de aceea că nu se poate trăi cu așa salariu. Și să accepți că nu le știi pe toate. Să asculți. Să gîndești. Să ai îndoieli. Și orice-ai face, să te întrebi cum anume acțiunea ta face lumea mai bună.

Libertatea înseamnă să ai curajul să lucrezi pentru idee, nu pentru salariu, nu din cauza autorității. A-ți fi frică să spui ce gîndești, așteptînd momentul oportun ca să lovești pe nevăzute e semn de lașitate și josnicie.

Și mă gîndesc cu tristețe – dacă voi, cei cu carte, nu ați înțeles libertatea și bunătatea, cum o vor înțelege cei mulți? Și totuși, vă doresc, din tot sufletul, să învățați cum este să muncești asumat, fără frică, fără „otkaturi”, fără minciuni – veți descoperi o satisfacție nebănuită. Și eu mă voi bucura pentru voi.

„Oamenii se definesc după felul cum se pierd.” (C. Noica)

pierdere

Nefericirea ca drog și libertate

Lasă un comentariu

DSC_6257

 

Motto: „Cînd va sosi, Doamne, ziua cînd vei coborî printre noi ca să-ți recunoști greșelile față de oameni?” (José Saramago)

Floarea-soarelui privea cu dedicație, în chip ecstatic, Soarele. Într-un moment de indisciplină floricească a îndrăznit să se uite într-o parte neumbrită de lumina Soarelui. Adorația care nu pune întrebări s-a anulat pentru o clipă. Atunci a observat că sînt mii ca ea. Sau or fi sute de mii?

A năvălit peste o tristețe interogativă de deschidere, de fapt, în afara blocajului solar. Și brusc ar fi vrut să-și schimbe numele. În loc de Floarea-soarelui să o cheme Una-dintre-multele-flori-ale-soarelui. O viață de adorație s-a transformat într-o sălbatică ură de sine.

  • De ce ai tăcut cînd eu te-am iubit numai pe tine?

Dar Soarele, bietul de el, nici nu știa cum o cheamă și că e a LUI. El nu putea da nume. Doar omul are aroganța de a numi, de a naște lumi prin cuvînt. Soarele doar își împlinește lumina și nu-și asumă să creeze lumi pe care să le lase baltă apoi.

A decis. Nu va mai fi a Soarelui. Descompunerea și interogarea au pus stăpînire pe ea. Va fi a Omului. El a numit-o. Îi va da lui semințele soarelui.

Interogarea Unii-dintre-multele-flori-ale-soarelui nu îi afectează însă ființarea ei ca Floarea-soarelui. Totuși demnitatea interogării o poate facce liberă. Sau nu?

***

Prima recunoaștere e clipa în care începi să te răzvrătești. Răzvrătindu-te, începi să te resemnezi. Fiintarea nu poate fi schimbată, doar interogată.

Dedicație pentru Soare, dăruire pentru Om. Oare autoritatea poate fi abolită sau doar înlocuită?

Am un sentiment ciudat. Parca aș avea un nod în gît, dar un nod fără prezență actuală, fără cauze prezente. Un nod moștenit din altă viață. De parcă ceva foarte trist s-ar fi întîmplat odată și trebuie plîns mai multe vieți la rînd. Și pentru că omul, ca ființă rațională ultimă, nu își permite ilogicul plîns fără motiv, caut sau creez motive în lumea din fața picioarelor. E strîmb Soarele, e tristă Acea-floare-a-soarelui.

Nefericirea e ca un drog. Cînd o iei în brațe, o simți. Fericirea n-o poți lua în brațe, îți scapă mereu. După ce ai cunoscut nefericirea, o cauți mereu, este emoția cu cea mai mare intensitate, căci fericirea pare mereu nefinisată, ca și cum experiența ultimă nu poate fi atinsă.

Dumnezeu mai bine ar fi zis oamenilor: „Credeți în fericire”, decît să le ordone „Credeți în mine!”.

***

– „Dumnezeu nu doarme, într-o zi te va pedepsi.

–  Bine că nu doarme, așa evită coșmarul remușcărilor.” (J. Saramago)

Petale și bulbuși sau ce vor femeile

Lasă un comentariu

1544618_436476279820905_1179261395_n

Motto: „Dar vezi tu, în eternitate, timpul nu există; eternitatea nu este decât o clipă, abia ajunge ca să faci o glumă.” (H. Hesse)

Eu nu știu ce vor femeile. Idee n-am. Și, sincer, nici nu mă interesează. Eu nici eu nu știu ce vreau eu. Dacă mereu aș ști cu exactitate ce vreau și încă m-aș gîndi la asta în continuu, m-aș lipsi de tot gustul spontaneității, al surprizei și al plăcerii necunoscutului. În plus, cum să evoluez dacă eu mereu știu că vreau cîrnaț cu smîntînă și numai asta cer și aștept să mi se ofere. Însă dacă nu mă blochez în așteptarea asta și mă trezesc avînd parte de muștar – am șansa să mă minunez și să mă dezvolt.

În principiu, există 3 tipuri de femei: cele cărora le plac petalele și bulbușii, cele cărora nu le plac și cele cărora nică nu le place. Cele veșnic nemulțumite nu-și disimulează fericirea, ele și-au asumat cu toată ființa poziția de insatisfacție continuă nu vreau nimic-nu-mi place nimic-dă-mi pace. Cele cărora nu le plac petalele de trandafir presărate din coridor pînă la colțu’ patului și spuma purpurie din cada cu apă nici caldă, nici rece au, din perspectiva mea, toate șansele să aibă relații umane firești, frumoase și sănătoase. În schimb, întotdeauna m-au amuzat femeile ahtiate după petale și bulbuși. Pentru ele nu contează că nu au ce vorbi cu partenerul lor, nici că el mereu se culcă la 2 noaptea, iar ele la 9 seara, că el citește Miller, iar ele cărți de culinărie, atît timp cît cărărușa de petale e asigurată din cînd în cînd. Dragi femei, am auzit de la bărbații voștri foarte des fraza: „Of, s-o duc în restaurantul ăla de 8 martie și să-i cumpăr niște flori că să nu mă mai bată la cap.” Asta vreți voi, serios?

În genere, sintagma „vreau un bărbat care să” e ciudată în mod absolut. Poți, desigur, să zici: Vreau un dulap care să aibă 4 sertare, 2 mici și 2 mari. Dar oamenii, ca și cum, nu sunt obiecte. „Vreau un bărbat care să fie grijuliu, să îmi deschidă ușa la mașină, să mă scoată (sic!) în oraș, să mă laude în fața prietenilor, să mă etc.” Dacă substituim aici „bărbat” cu „servitor” nu se schimbă cu nimic mesajul. Sau cu „robot”.

Niet, și încă o dată niet. Eu pot să deschid ușa, și să mă spăl pe spate pot, și să-mi aleg singură papucii. Da’ iaca să evoluez vreau în urma provocărilor lansate de cineva. Eu nu vreau un bărbat care să „facă”, ci doar care „să fie”, să mă stimuleze în dezvoltarea mea, să am ce descoperi în dezvoltarea lui, desigur în consonanță cu valențele spiritului meu. Nu poți lua un om și „cere să”. El este sau nu-i. E simplu. Iar eu mă pot opri din a cere, și îmi pot asuma doar să descopăr.

A, și încă ceva, dăruiți și bucurați-vă.

582536_10150931849812145_1404083788_n

Older Entries