Baba arde, țara se piaptănă

Lasă un comentariu

Motto: „Nu există imperiu pentru care să se merite să distrugi păpușa unui copil. Nu există ideal care să merite să-i sacrifici un trenuleț mecanic.” (F. Pessoa)

Noi știm cum e să fii agresat, iar agresorul să aibă atitudinea de „am dreptul”. Ca baba de la chioșc care îmi zice că dacă am chef să vorbesc românește, să mă car în România, că aici nu se vorbește românește, pentru că aici e Rosiiskaia Federația. Of, Moldova, zice baba singură.

Cu rușii e totul foarte simplu. Ei oricum te calcă în picioare, fie că ești ospitalier, fie că ești sălbatic.

Iarna oricum vine peste tine, fie că îi arăți cu pumnul la intrarea în bârlog, fie că bocești sub cearșafuri. Tot ce trebuie, de fapt, să faci e sa pui mâna binișor și să strângi omătul. Eventual, poți să chemi un vecin în ajutor… Sau poți să-i chemi doar la băut. Că cu iarna nu te pui, ce să te obosești degeaba.

Nouă ne este foarte frică de escaladarea conflictului. Decât să ne fie mereu frică și să stăm mereu profund îngrijorați, mai bine am lua o lopată și am ajuta un vecin peste care a dat o iarnă tare grea. Dar noi nu prea îi dăm cu lopata, mai mult cu oglinda și covoarele roșii. La lucru în loc să lucrăm, ne pieptănăm și ne îmbrăcăm frumos. Și ne ridicăm de pe scaun numai când propriile funduri încep să ardă.

Dragii mei frați ucraineni întru libertate și demnitate, vedeți că aici la noi încă nu e momentul potrivit să gândim și înca nici nu ne-am decis dacă suntem cu voi sau împotriva voastră. Noi ne temem așa tare de iarnă, că lingem zăpada. Voi să nu vă apucați de lins. Căci iarna nu pleacă în felul ăsta. Voi țineți-o tot așa, că vă stă bine cu lopata în timpul iernii.

(în contextul că nu e încă totul pierdut) Băbuța care vinde lalele, crescute la ea în grădină, azi la 7.40 dimineața citea. O carte. Din picioare.

IMG_8816

Desființați oglinzile!

Un comentariu

Motto: „Alții le au pe toate, cu excepția tristeții de a nu avea.” (F. Pessoa)

Oare ce ar fi dacă nu ne-am putea vedea nici în oglindă, nici în alte medii reflectorii? Am ști că am devenit adulți? Cum ne-am da seama că nu suntem încă niște copii?

Și dacă nu am ști că suntem adulți, am avea același comportament? Cedând în mod absolut în urma unei mâini simțite prin păr, a unei sărutări înțelegătoare pe tâmplă,  unei îmbrățișări necondiționate, oare nu rămânem în continuare copii? Înfrângerea ca dezintegrare în fața stării aparține în mod absolut copiilor.

Oare câți dintre noi, dacă ar crede în continuare că sunt copii, nu s-ar pune pe jale și plâns din cauza magazinului închis la ora la care voiam înghețată?

Ar dispărea oare acțiunea construită, prin care ne manifestăm ca adulți calculați și pragmatici, anulând senzațiile și stările ființei în trăirea ei absolută? Ne ancorăm acțiunea într-o realitate care devine ireală tocmai din cauza artificiozității sale. Ar reapărea bucuria și tristețea inocente și firești? Cele dătătoare de viață, în fapt. Restul e calcul statistic.

Desființați oglinzile. Priviți doar dinspre afară spre înăuntru, în limbaj autentic. Privirea inversă e doar ortografie.

P.S.

– Mami, vreau să mor ca să văd ce se întâmplă după.

***

– Mami, tu chiar mă iubești orice aș face eu? Păi, atunci eu sunt mai puternic decât Făt-Frumos, pentru că tu mă iubești așa.

Frica de a simți și de a iubi sunt semnalmente ale adultului, construit de oglinzi, nu ale umanului – născut, dăruit.

IMG_9695

Dragi crocodili și iubiți prieteni, aduceți-vă aminte!

Lasă un comentariu

Motto: Eu o frunză/Tu o frunză/Împreună când se-adună/Știi ce fac?/Un copac. (Ion Vatamanu)

Cântam cu Iancu (4 ani) un vers din „Să-mi cânți cobzar”: „Lăsați-mă lângă pahar/De viață nici că-mi pasă/Căci sunt copil al nimănui/Și n-am nici bani, nici casă.” Și boțul ăsta de inocență, dragoste și logică naturală zice:

–          Mami, uite, el a zis că este copil, deci înseamnă că e al cuiva, doar că… a uitat.

Și atunci am înțeles că oamenii doar uită. Ei nu sunt răi, deprimați, triști, agresivi. Ei uită să fie darnici de sine.

Da, știu că din cauza că erau părinții în săptămâna aia, s-au stricat planurile de o viață. Din cauza că nu erau în seara cealaltă, s-a ruinat posibilitatea împliniri viselor. Și că cele trei alunițe de pe cotul stâng sunt anume din cauza că mama a mâncat prea puțină salată de morcov și atât de tare îmi doream alunițele să fie pe partea dreaptă. Da, în plus, când scriu CV-ul, toate abilitățile sunt creația mea proprie și mândria se întinde ca o pastă de noroi peste gropile orașului când iarna ne ia pe neprins de veste. Iar când sunt întrebată de trăsăturile negative, sunt convinsă că jumătate vin de la mama și jumătate de la tata. Și cele despre care nu-mi aduc aminte de la bunica. Precis.

Și totuși mă gândesc că e așa de trist să fii al nimănui.

Așa că, stimată audiență, dragi crocodili, iubiți prieteni, druji și domnișoare supărate și parfumate, eu azi am decis să-mi aduc aminte.

IMG_4914

Timpul trece, nota merge!

Un comentariu

shutterstock_97487567-600x300

Copiați, copiați, copiați! Copiați, dragii mei! Majoritatea profesorilor, școlilor și părinților v-au învățat 12 ani să copiați, 12 ani în care au contat notele și succesul școlar, nu dezvoltarea sănătoasă a psihicului și fizicului vostru. Cu orice scop, copiați la BAC! Următorii 4 ani tot asta veți face – pentru că pe ei nu-i interesează ce cunoașteți și cine sunteți. Nici măcar nu-i interesează să vă ajute să fiți mai buni în ceea ce vă place. Nici măcar nu-i interesează ce vă place, de fapt.

Aș pune sub camerele video de la BAC următoarea „axiomă”: Noi ne facem că-nvățăm, ei se fac că ne evaluează!

(Apropo, de ce nu punem camere video în locurile în care se repară drumul, în sălile de operație, în ministere, sau, aoleu, în cabinetele politicienilor?)

În articolul precedent, am prezentat pericolele expuse de Alfie Kohn în legătură cu lauda inutilă și confortabilă pentru părinți („Bravo!”), care nu numai că subminează dorința de a învăța și plăcerea activității însăși, oricare ar fi ea, ci și dăunează încrederii în sine a copilului, care tinde să devină dependent de judecățile adulților. În această postare, am preluat din mai multe articole ale lui Alfie Kohn opinii argumentate precum că notele, ca sistem de evaluare, sunt în totală opoziție cu învățarea și educația.

Recent, o mămică îmi povestea cât de bine este la activitățile la care își duce copilul după orele de grădință: îi pregătesc pentru școală într-un mod foarte serios (copilul are 4 ani), au caiete de sarcini în care fac de 47 de ori aceeași liniuță, li se pun note și chiar sunt ștampilați pe mână copiii care au fost „bravo” în acea zi. Primul meu gând a fost cum oare să-mi feresc copilul de așa grozăvii. Totuși am întrebat ce vede pozitiv în evoluția copilului? S-a gândit foarte mult și a zis: ei, de exemplu, a învățat să stea locului. No comment.

Rezultatul este uniformizarea, blocarea creativității și dezvoltarea individului ca simplu angajat care știe să asculte ordinele.

Notele au devenit obiectivul ultim al elevilor și părinților, al profesorilor și ministerelor. Nici nu contează dacă îți place ce înveți, dacă este util pentru tine ca individ, dacă te stimulează și ajută să înveți și mai mult. Contează doar ce notă ai luat și nu doar ce notă ai luat, ci, din păcate, ce notă ai luat în comparație cu alții. Câte frici, deziluzii, frustrări provoacă aceste note!

„Numai Dumnezeu știe de nota 10” – chiar și pentru Dumnezeu nota i-a fost prescrisă drept obiectiv final.

Ca părinți ar trebui să ne gândim ce contează în ultimă instanță: plăcerea de a cunoaște, polemizarea și creativitatea, asumarea provocărilor cognitive și dezvoltarea unor valori proprii sau memorarea, supunerea, neîncrederea în sine și stagnarea în formule standard care asigură „reușita” școlară. Ce vă doriți de la copiii dumneavoastră? Să aibă note mari sau să învețe, să vrea mereu să descopere sau să aibă succes?

––––––––––––––––––––––––––––

http://www.alfiekohn.org/articles.htm#null

„Din păcate, oamenii angajați în domeniul educațional se mulțumesc adesea să activeze în limitele politicilor tradiționale și ale teoriilor acceptate, chiar și atunci când acestea nu au niciun sens. În plus, se pare că prea mulți profesori și-au pierdut capacitatea de a se indigna de lucruri scandaloase. Prea rar se întreabă aceștia „Este oare ceea ce fac cu adevărat în interesul elevilor mei?” și eșuează în a riposta atunci când răspunsul la această întrebare este „Nu”.

Peter Scholtes obișnuia să spună: „Oamenii nu se opun schimbării. Oameni se opun faptului de a fi schimbați.”

În anii ‘80 și ‘90, psihologii din domeniul educațional au studiat în mod sistematic efectele notelor. În urma comparației între elevii care au pus accent pe note și cei care nu au avut asemenea stimuli, s-au conturat trei concluzii ferme:

  • Notele diminuează interesul elevilor în ceea ce învață. S-a arătat că procesul „orientat spre note” și cel „orientat spre învățare” au o legătură invers proporțională. 
  • Notele determină o preferință pentru sarcinile cele mai ușoare. Convingeți-i pe elevi că ceea ce fac ei va conta în procesul de notare și reacția lor va fi cel mai probail să evite asumarea oricăror riscuri intelectuale nenecesare. Ei vor alege o carte mai scurtă sau un proiect ce vizează o temă deja cunoscută, pentru a minimiza șansa unei nereușite, iar acest lucru se întâmplă nu pentru că ei ar fi „nemotivați”, ci pentru că sunt raționali. Ei reacționează în fața unor adulți care, spunându-le că obiectivul este obținerea unei note mari, le-au transmis mesajul că succesul contează mai mult decât învățarea. 
  • Notele reduc calitatea activității cognitive a elevilor. E posibil ca ei să răsfoiască paginile unei cărți doar pentru a afla „ce trebuie să cunoască”. E mai puțin probabil ca ei să se întrebe „Cum putem fi siguri că asta este adevărat?” și să fie doar interesați dacă „va fi asta în test”. În unul dintre experimente, elevii cărora li s-a spus că vor fi notați pentru învățarea unei teme din domeniul științelor sociale au avut dificultăți mai mari în înțelegerea aspectelor esențiale din text decât elevii cărora li s-a spus că nu vor exista note. În plus, grupul celor notați ținea minte mai puține lucruri peste o săptămână.

Cercetările, de asemenea, arată că mediul orientat spre notare este asociat unui nivel ridicat de copiat (Anderman and Murdock, 2007), că notele (însoțite sau nu de comentarii suplimentare) stimulează frica de eșec, chiar și în cazul elevilor foarte buni (Pulfrey et al., 2011), că eliminarea notelor (în favoarea unui sistem de admis/respins) determină beneficii substanțiale fără niciun dezavantaj vizibil în școlile cu profil medical (White and Fantone, 2010).

Un ucenic și-a întrebat maestrul Zen cât timp îi va lua să atingă iluminarea. „Zece ani”, i-a răspuns maestrul. Ucenicul, însă, a insistat, întrebând cât timp totuși i-ar trebui dacă va învăța foarte mult. „Atunci, 20 de ani”, a spus maestrul. Uimit, ucenicul a întrebat cât timp îi va lua dacă va studia foarte, foarte intens și va deveni cel mai devotat ucenic din Ashram. „În asemenea caz, 30 de ani”, a zis maestrul. Și a explicat: „Dacă îți focusezi un ochi spre cât de aproape ești de atingerea obiectivului tău, îți rămâne doar un singur ochi pentru sarcina propriu-zisă.”

În linii mari, evaluarea academică presupune că ar trebui să adunăm informații despre ce fac elevii și să împărtășim această informație (alături de propria noastră judecată, probabil) cu elevii și, desigur, cu părinții lor. Însă colectarea informațiilor nu necesită testare, iar împărtășirea ei nu necesită note. De fapt, elevilor le-ar fi mult mai bine fără aceste relicve ale unei epoci mai puțin iluminate.

Majoritatea criticilor aduse notării au fost expuse în mod elocvent și convingător cam între patru și opt decenii în urmă (Crooks, 1933; De Zouche, 1945; Kirschenbaum, Simon, & Napier, 1971; Linder, 1940; Marshall, 1968), aceste eseuri timpurii aducându-ne aminte că este evident deja de foarte mult timp că sistemul actual are probleme serioase și că s-au făcut progrese extrem de mici pentru depășirea lor.

Pentru a înțelege de ce studiile vin cu asemenea rezultate despre notare, trebuie să ne îndreptăm atenția dinspre tehnicile educaționale de măsurare spre aspecte psihologice și pedagogice mult mai vaste. Astfel, vom clarifica unele ipoteze greșite despre utilizarea notelor.

Motivarea: Deși este adevărat că unii elevi, după câțiva ani de educație tradițională, ar putea fi descriși ca fiind motivați de note, ce contează cu adevărat este natura motivației lor. Motivația extrinsecă, care presupune o dorință de a obține note mai mari, nu este doar diferită, ci adesea subminează motivația intrinsecă, adică dorința de a învăța ca obiectiv în sine. Dacă stimularea dorinței de învățare este scopul nostru de bază, atunci notarea devine problematică prin însăși natura ei.

Performanța: Psihologii în domeniul educației au arătat că „acordarea unei importanțe sporite evaluării poate submina căutarea excelenței”. Cu cât mai mult elevii sunt determinați să se axeze pe cât de bine fac ceva, cu atât mai puțin implicați tind să devină în legătură cu ceea ce fac.

Orice evaluare trebuie, prin urmare, efectuată cu grijă șu cu măsură, astfel încât elevii să nu devină atât de preocupați de performanța lor (cât de performanți sunt sau, și mai rău, cât de buni sunt în comparație cu alții), încât să nu se mai gândească deloc la învățarea în sine. Chiar și un profesor cu intenții bune poate crea o clasă plină de copii atât de ocupați cu monitorizarea propriilor aptitudini de citire, încât să piardă orice urmă de entuziasm față de povestirile pe care le citesc.

În momentul în care suntem constrânși să ne concentrăm doar asupra unor lucruri care pot fi reduse la cifre, precum numărul greșelilor gramaticale dintr-o compunere sau cel al algoritmilor memorați, gândirea este semnificativ compromisă. Și anume asta se întâmplă când încercăm să încadrăm învățarea pe o scară de 5, 10 sau (doamne ajută) 100 de puncte.

Notarea pentru învățare este, parafrazând un slogan al anilor ‘60, ca bombardarea pentru pace. Notarea și ierarhizarea elevilor (și a eforturilor lor de învățare) sunt în mod inerent contraproductive.

Nu este suficient să înlocuim literele sau cifrele cu etichete („satisfăctor”, „bine” etc). Dacă sortezi elevii în 4 sau 5 categorii, continui să-i notezi de fapt.

Nu numai că procesul de predare este prezentat în formă scrisă și clar stabilită, în care elevilor li se cere să răspundă la comandă unor întrebări bazate pe fapte concrete, ci s-a generalizat un sistem de control comportamental aproape militarist, ce conține metode de umilire publică pentru nesupunere și o serie de recompense pentru obediență, sistem care ne aduce aminte de programele „economiei de jetoane” elaborate în închisori și în spitalele psihiatrice.

Care este totuși numitorul comun al sistemului de notare? Cultul pentru cifre, „inima idolatriei moderne… credința că descrierea cantitativă a lucrurilor este supremă și suficientă” (Roger Jones).

Determinările cantitative pot fi, desigur, interesante: cititorilor le plac listele de genul „top 10” și în răsfoitul știrilor preferă componentele numerice din sport, economie sau meteo. Există ceva reconfortant în ideea de simplitate a specificității. „Cifrele ne ajută să scăpăm de frustrările necunoscutului, deoarece nimic nu pare mai sigur și nu oferă o certitudine mai mare decât o cifră.” (Selma Wassermann) Iar orice se opune tendinței de a fi redus la termeni numerici pare, dimpotrivă, suspicios de vag.

În învățământ, întrebarea „Cum evaluăm (copiii, profesorii, școlile)?” s-a transformat de-a lungul anilor în „Cum măsurăm…?”. Am uitat că evaluarea nu implică măsurare și că cele mai valoroase forme de evaluare sunt calitative. Subiectivitatea nu este un lucru negativ; ea se referă la judecată, care, la rândul ei, reprezintă o capacitate umană minunată și asigură forța motrice a unei societăți democratice. Partea negativă a utilizării cifrelor este să pretindem că am eliminat tocmai subiectivitatea.

Cele mai frecvente motive oferite în sprijinul necesității evaluării:

  • Sortarea elevilor

Un motiv al evaluării elevilor este nevoia de a-i eticheta în funcție de performanță și, apoi, de a-i sorta ca pe cartofi. Sortarea, la rândul ei, a fost criticată sub diverse aspecte, deși din diferite rațiuni. În primul rând, s-a afirmat că preocuparea noastră derivă din faptul că nu aruncăm corect indivizii în categoriile potrivite. Interesant e că majoritatea cercetărilor arată că performanța elevilor nu se îmbunătățește odată cu o notare mai severă și, invers, că obținerea facilă a unei note mari nu îi determină pe elevi să muncească mai puțin. În al doilea rând, s-a pus în discuție dacă notele pot asigura o sortare eficientă a elevilor. Într-adevăr, studiile confirmă că unul și același profesor poate oferi note diferite unei și aceleiași lucrări prezentate în perioade diferite. Desigur, variația crește și mai tare când lucrarea este evaluată de mai mulți profesori. Ce oferă cu adevărat notarea este o pseudo-precizie, o clasificare suubiectivă deghizată sub numele de evaluare obiectivă. O a treia perspectivă vizează însași natura sortării – problema nu este că repartizăm greșit elevii și că trebuie să încercăm să o facem mai bine, ci că o facem în genere. Procesul sortării este foarte dfierit și adesea incompatibil cu obiectivul de a ajuta elevii să învețe.

  • Motivarea elevilor

Alt motiv al notării este motivarea elevilor de a munci mai mult așa încât să obțină o evaluare favorabilă. Din păcate, notele funcționează contraproductiv în acest sens, fiind o serie de recompense și pedepse și nu un feedback util. Învățarea de dragul învățării și învățarea ca mijloc de a obține o recompensă sau a scăpa de o pedeapsă sunt două direcții extrem de distincte și chiar antagonice.

  • Feedback-ul

Unii insistă că evaluarea elevilor se face nu pentru a-i sorta sau a-i motiva, ci pur și simplu pentru a le oferi feedback, astfel încât aceștia să învețe mai eficient mâine decât au facut-o azi. Este bine să ajutăm elevii să înțeleagă problemele lor și să muncească în direcția atingerii unor standarde înalte, dar asta se poate întâmpla atunci când ei „resimt succesul și eșecul nu ca recompensă și pedeapsă, ci ca informație” (Bruner). Notele nu asigura acest lucru. În plus, să reduci munca cuiva la o literă sau o cifră este pur și simplu inutil; un 8 pus pe colțul unei teze nu îi spune nimic elevului despre aspectele impresionante din lucrare sau despre locurile în care poate fi îmbunătățită.

Cerere vs. sprijin

Putem numi aceste două modele opuse – accentul pus pe ceea ce ar trebui elevii să poată face în urma cerințelor noastre vs. accentul pus pe ce putem face noi pentru a susține dezvoltarea elevilor și pentru a-i ajuta să învețe – modelul „cerințelor” și modelul „sprijinului”. Primul model presupune că elevii sunt simpli muncitori obligați să facă o treabă mai bună. Vina este aruncată pe aceștia, spunându-se că elevii „aleg” să nu învețe sau că „au meritat/au câștigat” o anumită notă, astfel eliminând în mod convenabil întreaga responsabilitate de pe umerii profesorilor și deviind atenția de la curriculum și de la modul de predare.  De fapt, profesorii evaluează dacă elevii au făcut ce li s-a cerut să facă. Al doilea model, dimpotrivă, îi ajută pe elevi să participe într-o „aventură a ideilor”, ghidând și stimulând înclinația lor naturală de a explora necunoscutul, de a construi semnificații, de a dezvolta competențe și pasiuni pentru jocul de-a cuvintele, de-a cifreleși de-a ideile.

Evaluarea ca sprijin

Există cinci principii ale evaluării care derivă din învățarea ca sprijin:

  1. Evaluarea de orice fel nu trebuie să fie excesivă. Preocuparea elevilor pentru cum fac ceva poate submina interesul penttru ceea ce fac. O îngrijorare exagerată față de performanță poate eroda curiozitatea și, în mod paradoxal, reduce calitatea performanței. În plus, elevii obsedați de performanță tind să evite sarcinile dificile pentru a nu se confrunta cu o evaluare negativă.
  2. Cea mai bună dovadă a faptului că reușim în calitate de profesori vine din observarea comportamentului copiilor și nu din punctaje sau note. Reușita poate fi relevată de faptul că elevii continuă să polemizeze cu interes despre un subiect discutat în clasă și după terminarea orei sau că citesc în timpul liber sau că vorbesc cu pasiune despre ceva descoperit la școală. Acolo unde este stimulat interesul, competențele nu întârzie să apară. Desigur, interesul este greu de cuantificat, însă soluția nu este reîntoarcerea la metodele convenționale de măsurare, ci recunoașterea limitelor măsurărilor.
  3. Trebuie să transformăm școlile în comunități pline de grijă și siguranță. Doar așa elevii pot deveni învățăcei buni și oameni buni. Doar într-un mediu sigur, unde nu există frica de a fi umilit și de a fi judecat aspru, elevii vor ajunge să recunoască faptul că sunt confuzi în legătură cu ce au citit și se vor simți liberi să admită propriile greșeli. Doar dacă vor putea cere ajutorul, se vor putea dezvolta spre mai bine.

Elevii trebuie integrați în procesul de stabilire a criteriilor după care lucrările lor vor fi evaluate și ajutați să se implice în analiza propriei activități în funcție de acele criterii. Astfel se obțin câteva lucruri: elevii capătă un control sporit asupra propriei lor învățări, evaluarea devine mai puțin punitivă și este asigurată o experiență de învățare importantă în sine însăși. În renunțarea la note, elevilor trebuie să li se explice motivele și trebuie consultați cu privire la alternativele posibile și în legătură cu gestionarea acestei perioade de tranziție.”

gradeexecution

Pericolele cuvântului „Bravo!”

Lasă un comentariu

image

Mereu am știut că educația „tradițională” are carențe uriașe, mai ales când e direcționată spre copiii zilei de azi, sensibili, cu o inteligență „altfel” și aflați într-o continuă schimbare de paradigme. Tot căutând motive, dar și soluții, am dat de opiniile lui Alfie Kohn, care le prezintă destul de simplu, clar și cu ironie subtilă. Am decis să fac o serie de traduceri ale ideilor găsite în articolele lui, pentru părinții, care, ca și mine, vor ca copiii lor să ajungă adulți liberi și fericiți.

Părinții astăzi știu sau simt că pedeapsa fizică dăunează dezvoltării armonioase a celor mici și au început, cu intenția foarte bună de a-și încuraja copiii, să îi laude foarte des și să le spună „Bravo!” la aproape orice acțiune a acestora („Bravo! Ai făcut caca.”). Prima traducere se referă anume la acest problematic „Bravo!”.

Traducere din Alfie Kohn – http://www.alfiekohn.org/articles.htm#null.

Oriunde, la terenurile de joacă, la școală sau la petrecerea unui copil veți auzi foarte des cuvântul „Bravo!” Până și bebelușii sunt lăudați că bat din palme. Cuvântul este repetat de unii dintre noi atât de des încât a devenit aproape un tic verbal.

Numeroase cărți și articole ne recomandă să nu utilizăm pedeapsa, oricare ar fi ea, de la pălmuire la izolare forțată („pauză”). Însă, foarte rar se vorbește despre partea negativă a așa-numitei consolidări pozitive.

Ca să nu apară neînțelegeri, nu punem la îndoială importanța susținerii și a încurajării copiilor, a nevoii de a fi iubiți, îmbrățișați și stimulați pentru a se simți bine în pielea lor. Lauda, totuși, este o cu totul altă poveste. Iată motivele:

1. Manipularea copiilor

Să presupunem că oferiți o recompensă verbală pentru consolidarea comportamentului unui copil de 2 ani care mănâncă fără a vărsa pe jos sau pe cel al unuia de 5 ani care își spală singur instrumentele de pictură. Cine este de fapt beneficiarul? E posibil ca astfel de laude să aibă o mai mică legătură cu nevoile emoționale ale copiilor decât cu propria noastră comoditate.

Asemenea recompenselor materiale sau a pedepselor, astfel de laude („bravo”, „ai făcut o treabă bună”) reprezintă o modalitate prin care acționăm asupra copiilor, așa încât ei să ne îndeplinească dorințele. Și, într-adevăr, în acest sens, e posibil ca ele să fie eficiente (cel puțin pentru o vreme), dar ele reprezintă un mod foarte diferit de lucru cu copiii, cum ar fi implicarea într-o conversație despre aspectele pe baza cărora funcționează o familie, o clasă sau despre modul în care alți oameni sunt afectați de ceea ce facem noi sau de ceea ce nu reușim să facem.

Lauda funcționează pe termen scurt deoarece copiii mici sunt flămânzi după aprobarea noastră. Însă avem responsabilitatea de a nu exploata această dependență în propriul folos. Un „Bravo!” spus pentru a consolida un comportament care ne face nouă viețile mai ușoare este un exemplu de o asemenea situație în care noi profităm de dependența copiilor. În plus, cei mici pot ajunge atsfel să se simtă manipulați, chiar dacă nu-și pot explica motivele.

2. Creșterea unor dependenți de laudă

Desigur, nu fiecare laudă este o tactică bine calculată de a controla comportamentul copiilor. Uneori facem un compliment doar pentru că ne simțim cu adevărat încântați de o anumită acțiune. Chiar și atunci însă ar fi bine să analizăm mai atent situația. În loc să sporească încrederea în sine a copiilor, există riscul ca laudele să crească dependența copiilor de noi. Cu cât mai des spunem „Îmi place cum ai…” sau „Ce treabă bună ai făcut!”, cu atât mai mult copiii încep să se bazeze pe evaluările noastre, pe deciziile noastre cu privire la ce este bun și ce este rău, în loc să învețe să-și formeze propriile judecăți. Iar asta duce la faptul că cei mici își măsoară meritele în funcție de ceea ce ne face pe noi să zâmbim și să dăm din cap aprobativ.

„Bravo!” nu oferă o asigurare copiilor, ci, în ultimă instanță, îi face să se simtă mai puțin siguri pe sine (cercetările arată că elevii care au fost lăudați de profesorii lor sunt mult mai nesiguri când oferă un răspuns, folosind un ton întrebător când erau întrebați ceva („Mmm, șapte?”) și renunțând la o idee propusă de ei imediat ce un adult își exprima dezacordul). În plus, e posibil să fie creat un cerc vicios în care cu cât mai mult îi lăudăm pe copii, cu atât mai mult ei au nevoie de asta, așa încât îi lăudăm și mai mult. Din păcate, unii dintre aceștia vor deveni niște adulți care în continuare vor avea nevoie de altcineva care să le spună dacă acțiunile lor sunt bune. Cu siguranță, nu asta ne dorim pentru fiii și fiicele noastre.

3. Privarea copilului de propria plăcere

În afară aspectului negativ al dependenței, orice copil merită să aibă plăcerea propriilor realizări, să se simtă mândru de ceea ce a învățat să facă. De asemenea, orice copil merită să decidă când să se simtă astfel. De fiecare dată când spunem „Bravo!” îi spunem, de fapt, copilului cum să se simtă.

Desigur, sunt momente în care evaluările noastre se dovedesc a fi adecvate, iar ghidarea devine necesară – mai ales cu bebeluși și preșcolari. Însă un flux constant de judecăți de valoare nu este nici necesar, nici util pentru dezvoltarea unui copil. Din păcate, s-ar putea să nu înțelegem că „Bravo!” este o evaluare la fel cum este „Nu e bine / N-ai reușit!”. Trăsătura esențială a unei evaluări pozitive nu este că aceasta e pozitivă, ci că aceasta e o evaluare. Or, oamenii, inclusiv copiii, nu suportă să fie judecați.

Mă bucur de fiecare dată când fiica mea reușește să facă ceva pentru prima oară sau face un lucru mai bine decât data trecută. Însă încerc să rezist tentației automate de a spune „Bravo!”, deoarece nu îmi doresc să-i micșorez bucuria. Vreau ca ea să-și împartă bucuria cu mine, nu să apeleze la mine pentru un verdict. Vreau ca ea să spună: „Am reușit!”, în loc să mă întrebe nesigură „E bine, e frumos?”

4. Pierderea interesului

Exclamația „Ce pictură frumoasă!” ar putea să-i determine pe copii să picteze atât timp cât noi continuăm să privim și să admirăm. Dar, ne avertizează Lilian Katz, „odată ce retragem atenția, mulți copii nu vor mai face activitatea respectivă deloc.” Într-adevăr, numeroase cercetări au arătat că cu cât mai mult recompensăm oamenii pentru că au făcut ceva, cu atât mai mult ei tind să-și piardă ineresul în activitatea propriu-zisă pentru care primesc recompensa. În acest moment, nu mai este importantă și interesantă ideea de a desena, de a citi, de a gândi, de a crea, ci ideea de a obține „bombonica”, fie că e o înghețată, un cadou sau un „Bravo!”.

Într-un studiu îngrijorător, condus de Juan Grusec la Universitatea din Toronto, copiii care au fost lăudați frecvent pentru manifestările de generozitate aveau înclinația să devină mai puțin generoși decât erau alți copii. De fiecare dată când auzeau „Ce bine că te-ai împărțit!” sau „Sunt atât de mândru că l-ai ajutat pe…”, acești copii deveneau tot mai puțin interesați de altruismul și generozitatea propriu-zisă. Astfel de acțiuni au ajuns să fie văzute nu ca ceva valoros în sine, ci ca pe ceva care trebuie făcut pentru a obține din nou acea reacție din partea unui adult. Generozitatea devenise, de fapt, un mijloc către realizarea unui obiectiv.

Motivează lauda copiii? Desigur. Îi motivează să obțină laude. Vai, dar asta e de obicei cu prețul pierderii interesului față de acțiunea care a stimulat lauda.

5. Diminuarea realizărilor

De parcă nu era suficient de rău că „Bravo!” poate micșora independența, plăcerea și interesul, sintagma poate să influențeze și calitatea acțiunii efectuate de un copil. Cercetătorii descoperă în mod constant date potrivit cărora copiii care sunt lăudați pentru că au făcut o treabă bună în legătură cu o sarcină creativă de obicei greșesc la sarcina următoare și nu se descurcă la fel de bine ca acei copii care nu au fost lăudați de la început.

Oare de ce se întâmplă astfel? Parțial pentru că lauda creează o presiune de a „face în continuare o treabă bună”. Parțial, pentru că e posibil ca interesul în activitatea dată să fi scăzut. Parțial pentru că acești copii nu doresc să-și asume riscuri – ceea ce e o condiție a creativității – din moment ce ei încep să se gândească cum pot menține comentariile pozitive din partea celorlalți.

De fapt, „Bravo!” este semnificativ pentru abordarea psihologică care reduce viața umană la comportamente care pot fi văzute și măsurate. Din păcate, acest lucru ignoră gândurile, sentimentele și valorile care stau în spatele comportamentelor. De exemplu, un copil poate împărți o gustare cu un prieten ca mod de a obține lauda sau ca mod de a se asigura că celălalt copil are suficientă mâncare. Laudele oferite pentru altruism ignoră aceste motive diferite. Mai rău decât atât, laudele promovează motivația mai puțin dorită, determinându-i pe copii să acționeze în direcția laudelor în viitor.

***

Practica de a spune „Bravo!” este greu de rupt. Poate părea ciudat, cel puțin la început, să încetezi cu laudele; ți se poate părea că ești rece sau că te abții de la exprimarea unor lucruri. Și tocmai acest lucru sugerează, fapt ce devine evident foarte curând, că noi lăudăm pentru că noi avem nevoie să spunem asta, nu pentru că cei mici ar avea nevoie să audă asta.

Copiii au cu adevărat nevoie de iubire și sprijin necondiționat fără obligații. Iar asta nu numai că este diferit de laude, ci este opusul laudelor. „Bravo!” condiționează. Sintagma aceasta înseamnă că noi oferim atenție și recunoaștere pentru acțiuni care ne îndeplinesc așteptările, care ne plac.

Observația respectivă diferă foarte mult de critica adusă de către unii, precum că oferim prea multe laude copiilor sau că le acordăm prea ușor. Astfel de opinii ne recomandă să devenim mai zgârciți cu laudele și să cerem de la copii să le „merite”. Însă problema adevărată nu constă în faptul că, în zilele noastre, cei mici se așteaptă să fie aprobați pentru orice fac. Problema constă în faptul că noi suntem tentați să folosim scurtături, să manipulăm copiii cu recompense în loc să le explicăm și să-i ajutăm astfel încât ei să dezvolte abilitățile necesare și valori pozitive.

Și atunci, care e alternativa? Ea depinde de situație, însă orice am decide să spunem în locul laudelor trebuie să fie oferit în contextul unei iubiri și afecțiuni adevărate pentru ceea ce sunt copiii, nu pentru ceea ce au făcut. Când este prezent sprijinul necondiționat, „Bravo!” nu mai este necesar; când acest sprijin este absent, „Bravo!” nu va ajuta.

Dacă apreciem acțiunile pozitive ca mijloc de descurajare a comportamentului greșit, acest lucru va fi puțin probabil eficient pe termen lung. Și chiar dacă funcționează, nu putem afirma cu certitudine că micuțul „se poartă frumos”; mai corect ar fi să spunem că lauda îl face să se poarte frumos. Alternativa este să lucrăm cu copilul, să ne dăm seama de motivele care îl determină să aibă un comportament. S-ar putea chiar să fie nevoie să redefinim propriile noastre cerințe în loc să căutăm mereu un mod de a forța copiii să asculte. (În loc să spunem „Bravo!” pentru a face un copil de 4 ani să stea liniștit în decursul unei reuniuni de familie sau de clasă, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă o asemenea așteptare este rezonabilă din partea noastră.)

De asemenea, trebuie să implicăm copiii în procesul de luare a deciziilor. Dacă un copil face ceva care îi deranjează pe alții, atunci o conversație ulterioară cu el și întrebarea „Ce crezi că putem face pentru a soluționa problema?” vor funcționa cu siguranță mai bine decât mita sau amenințarea. În plus, ele îl vor ajuta pe copil cum să soluționeze problemele și îl învață că ideile și sentimentele lui sunt importante. Desigur, acest proces solicită mult timp și talent, grijă și curaj. Aruncarea sintagmei „Bravo!” când copilul acționează în maniera dorită de noi nu necesită niciuna dintre aceste trăsături, ceea ce poate explica de ce strategiile de a „acționa asupra” sunt mult mai populare decât strategiile de a „lucra cu.”

Așadar, ce putem spune totuși atunci când copiii fac ceva impresionant? Avem trei posibilități:

  • Nu spuneți nimic. Unii oamenii insistă că o acțiune utilă trebuie „consolidată” deoarece, în mod inconștient, ei cred că ea ține de noroc. Dacă copiii sunt în esență răi, atunci trebuie să le dăm un motiv artificial  de a fi buni (și anume, o recompensă verbală). Însă dacă cinismul respectiv este lipsit de temei, după cum afirmă multe studii, atunci lauda se dovedește a nu fi necesară.
  • Spuneți ce vedeți. O afirmație simplă, care nu conține evaluări („Ți-ai încălțat papucii singurel” sau chiar „Ai reușit”) îi spune copilului că ați observat. O astfel de observație lasă copilul să simtă mândria propriei acțiuni. În alte situații, e posibil să fie necesară o descriere mai complexă. Dacă cel mic desenează, atunci puteți oferi feedback – nu judecată – despre ce vedeți: „Muntele acesta este uriaș!”, „Ai folosit mult violet astăzi!”

Dacă un copil face ceva altruist sau generos, îi puteți arăta efectul acțiunii sale asupra celeilalte persoane: „Privește expresia Mariei! Pare destul de bucuroasă acum că i-ai oferit puțin din gustarea ta.” O asemenea afirmație diferă totalmente de laudă, care pune accent pe cum vă simțiți dumneavoastră referitor la generozitatea copilului.

  • Vorbiți mai puțin, întrebați mai mult. Mai bune decât descrierile sunt întrebările. De ce să spui copilului care parte a picturii v-a impresionat pe dmv când îl puteți întreba ce îi place lui acolo? Întrebând „Care a fost partea cea mai grea de desenat?” sau „Cum ți-ai dat seama să faci picioarele de mărimea potrivită?”, aveți șansa să stimulați interesul copilului în pictură. Spunând „Bravo!”, după cum am văzut, poate avea efectul invers.

Aceste lucruri nu înseamnă că toate complimentele, expresiile de mulțumire și satisfacție sunt dăunătoare. Trebuie să analizăm atât motivele care stau la baza a ceea ce spunem (o expresie veritabilă de entuziasm e mai bună decât o dorință de a manipula comportamentul viitor al copilului), cât și efectele rezultate. Îl ajută reacțiile noastre pe copil să aibă sentimentul de control asupra propriei vieți sau, dimpotrivă, îl determină să caute mereu aprobarea noastră? Îl ajută oare să devină mai entuziasmat de acțiunea în sine pe care o înfăptuiește sau o transformă într-un proces pe care pur și simplu își dorește să-l încheie ca să obțină lauda.

Nu vă propun acum să memorizați o formulă nouă, ci doar să aveți mereu în vedere obiectivele pe termen lung pe care ni le dorim pentru copiii noștri și să urmărim efectele spunerilor noastre. Vestea proastă în legătură cu consolidarea pozitivă este că aceasta nu e neapărat pozitivă. Vestea bună e că nu e nevoie să evaluăm pentru a încuraja.

Lauda reprezintă o recompensă verbală, de obicei oferită pentru a obține o schimbare în comportamentul cuiva și, mai ales, a cuiva cu mai puțină putere. Mai exact, lauda poate fi resimțită ca un control chiar dacă nu aceasta era intenția celui care o folosește.

De asemenea, efectul unui „Bravo!” constă în devalorizarea activității însăși – lectură, pictură, generozitate – care ajunge să fie văzută doar ca mijloc pentru a obține ceva, acest ceva fiind expresia aprobării. Dacă aprobarea nu mai vine, dorința de a citi, de a desena sau de a ajuta se va micșora. Lauda nu reprezintă feedback (acesta fiind pur informațional); lauda este o judecată de valoare, iar evaluările pozitive sunt, în ultimă instanță, la fel de neconstructive ca și cele negative.

În plus, lauda devine problematică și în sensul în care semnifică acceptare condiționată. Copiii învață că sunt apreciați și, prin urmare, valoroși, doar atunci când se ridică la standardele unei persoane deținătoare de putere. Atenție, recunoașterea și acceptarea trebuie să fie câștigate prin îndeplinirea unei sarcini despre care altcineva decide că este „bună”. Așadar, consolidarea pozitivă nu este doar diferită, ci și antitetică grijii necondiționate de care au nevoie copiii: nevoia de a fi iubit pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce faci. Nici nu e de mirare că tehnica respectivă a fost concepută pentru a determina anumite comportamente, nu pentru a promova sănătatea psihică a copiilor.

*sursa: http://www.alfiekohn.org/index.php

Biciclistelor din toate sectoarele Chișinăului, uniți-vă!

2 comentarii

how-to-avoid-traffic-jams-35319_2

Prima mea bicicletă a fost un Șkolnic. Albastră – bicicleta întregii uniuni sovietice. Care nici nu era a mea, era a cuiva care o moștenise de la altcineva. Eram tare mândră ca pot să merg 3 metri fără să cad jos. Încă și mai mândră eram ca tata era mândru.

După, tata mi-a cumpărat o Desna. Vișinie – visul de bicicletă a întregii uniuni sovietice. N-am reușit decât să o mângâi tandru în seara aia. Am lăsat-o în „parcare” la bunica în curte cu imagini sigure și fantastice ale călătoriilor mele cu ea. Dimineața nu mai era. Cineva a luat-o. Noaptea. Alt vis sovietic. Să iei ca să ai.

Am plâns. Tare mult.

După n-am mai avut bicicletă „personală”.

Acum am. Prima ieșire în oraș – 2 șoferi m-au claxonat, „prosta tak”. Altul m-a depășit, mi-a tăiat fața și s-a oprit brusc. Moldovenii din mașină au râs copios. Peste câteva clipe o mașină de poliție care mergea în spatele meu a pornit girofarul. Eu clar că m-am oprit, trăgând pe dreapta, ca un bun cetățean. Polițiștii au trecut pe lângă, au deschis geamurile și au râs și ei pe moldovenește. Desigur, călătoria mea a fost însoțită și de privirile constante ale frumoșilor cetățeni înmiresmați până la putoare cu veșnicia de la sat.

Sincer vorbind, voiam să ajung acasă mai repede. Și eram furioasă pe acest deznodământ.

Un prieten mi-a povestit că odată mergea cu mașina și în fața lui un biciclist voia să vireze. El s-a oprit ca să-i cedeze trecerea și șoferul din altă mașină, din spatele lui, vreuna neagră și lungă, a deschis geamul și a strigat: „Și șăzi?”. Prietenul meu i-a arătat cu mâna spre biciclist. Șoferul celălalt i-a strigat foarte simplu: „Calcă-l nahui!”

Nu știu de ce există ciudata idee că bicicliștii încurcă în trafic și că, în genere, ei îs foarte-foarte incomozi. E uimitor că lexusul ăla cu volanul mai mare decât șoferița nu încurcă. Că spațiul ocupat, poluarea și incapacitatea șoferului de a merge la volan sunt probleme minore pe lângă bicicliștii ăștia.

Iată că duminică, la ora 17.00, cele „3 fete cucuiete” organizează acest eveniment care mi se pare extraordinar pentru Chișinău.

Eu îndemn toate fetele cărora din când în când le place să dea din picioare cu încăpățânare (da, da toate sensurile avute în vedere) să dea o șansă șoferului moldovean. El merită să înțeleagă că secolul al 17-lea demult s-a încheiat, că o femeie pe bicicletă poate fi frumoasă, sexy, curajoasă, oricum vreți, dar în niciun caz nu este „de râs”.

Mai ales „mujicul” moldovean merită să înțeleagă că femeile sunt, la urma urmei, oameni.

Dragi șoferi, davaite jyti drujna!

P.S. M-a întrebat cineva care e scopul evenimentului. I-am zis că e uitatul la craci dezgoliți.

Dar dacă e să fim serioși, dar foarte serioși, că ăsta e hobby-ul nostru național suprem, scopul evenimentului este unul foarte simplu: de a merge pe bicicletă. Ca și cum ai fi o componentă firească a traficului. De fapt, un beneficiu pentru trafic. Din 24 de mii de motive.

6a00e55315ea9088330115710a3265970c-320wi

Victorie și pește sărat!

2 comentarii

4deportari

Noapte. Copilul doarme. Stăm și îl privim, cum respiră un întreg viitor neprevăzut, al lui. Mâine vom merge iarăși la lucru, în mersul nostru. Într-un alt mâine ne vom odihni, cu odihna noastră.

Bătăi la geam. Intră oameni, necunoscuți, reci, neoameni. Ne scot din casă. În mijlocul nopții. Copilul țipă. El – tati – într-un tren. Eu – mami și cu puiul – în alt tren. Tren de vite. Foame, sete, moarte. Pește sărat.  Copii morți aruncați din tren. N-avem timp. Frig, foame, moarte.

De ce?

Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori!

Mâine sărbătorim. Bem. Mâncăm. Victoria în marele război pentru apărarea patriei. O patrie care și-a ucis oamenii din ea și care a distrus oamenii din alte patrii. Copii noștri mâine sărbătoresc în cinstea copiilor lor, ai celor care ne-au bătut la geam. Ne-au scos din case. Ne-au urcat în trenuri. Ne-au servit cu moarte.

E ca și cum, odată coborâți în Siberia, le-am fi pupat mâna și am fi fluturat un balon.

Vă așteptăm la paradă! Cu Kobzon și Leșcenko! Căci Maria și Ion au rămas în tren. Cu panglica celui care ne-a urcat în tren. Să-l cinstim cum se cuvine. Am uitat moartea noastră. Trăiască criminalul!

***

„Dormi liniștit, puiule… A fost un vis.”

9 mai chisinau concert

Older Entries Newer Entries