CIFRE FASCINANTE ALE (INEXISTENȚEI) PIEȚEI DE CARTE

Lasă un comentariu

564202_281115585333056_680688960_n

Motto: „Chiar vântul răsfoiește uneori cartea, boule!” (Grigore Vieru)

Salonul de Carte pentru Copii și Tineret (18 – 21 aprilie, CIE Moldexpo) din acest an este dedicat lui Spiridon Vangheli. Se îmbulzeau copiii să ia un autograf de la domnia sa, înduioșător și îmbucurător în același timp.

Câteva informații scurte despre carte și cititori:

În medie, în România se cumpără anual 1 carte/locuitor (ultimele studii arată 2 cărți/locuitor), în timp ce în Polonia sau Ungaria, media este de 8-10 cărți/locuitor. Piața de carte este evaluată undeva la 60 de milioane de euro, fără  proiectele de chioșc și manuale.

Ungaria are o piață de cel puțin 3 ori mai mare, iar cea din Italia se ridică la aproximativ 1 miliard de euro. Vânzările de carte din Germania ajung la 7-10 miliarde de euro.

Ungaria, cu 10 milioane de locuitori, tipărește cărți de 350 de milioane de euro, adică de patru ori mai mult decât România, ce are o populație de 2 ori mai mare.

Piața de carte din Moldova este o mare necunoscută, deoarece nu există o centralizare și actualizare a cifrelor pieței, lipsind cu desăvârșire orice fel de cercetări de piață și planuri de dezvoltare la nivel național. Se estimează, totuși, că piața de carte din Moldova este de 5-7 milioane de euro, ce echivalează cu rulajul unei edituri mari din România.

În lipsa unor programe coerente la nivel național de formare a cititorilor începând cu vârsta școlară, 60% din elevi citesc numai manuale școlare (cifrele sunt pentru România, în Moldova lucrurile stau mult mai prost).

În Franța, de exemplu, se publică peste 14 000 de titluri anual pentru preșcolari, școlari și liceeni, adică mai mult decât toate titlurile românești apărute într-un an. Ministerul Educației din Franța, Centrul Național al Cărții, Biblioteca Națională și cele peste 3 000 de biblioteci franceze au programe pentru susținerea permanentă a publicului de carte. De asemenea, există o comisie specializată care face o selecție a titlurilor cumpărate pentru tineri. În Moldova, bibliotecile nu au bani de achiziții (mai puțin de 1% din bugetul local este destinat achizițiilor de carte; în municipiul Chișinău se aloca 0,2%) și, atunci când îi au, cărțile se cumpără pentru interesele cuiva.

Sistemul de difuzare a cărții este distrus în totalitate. Statul a privatizat librăriile existente, fără a se asigura că ele își vor păstra destinația inițială. Majoritatea au devenit magazine alimentare. Există orașe mici și sate care nu au nicio librărie.

Cele câteva edituri din Moldova supraviețuiesc cu greu lipsei celor care citesc de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Se cumpără manualele și cartea didactică, însă Regulamentul de editare a manualelor este deficitar și vine, în majoritatea cazurilor, în interesul unor anumite edituri privilegiate sau asociate partidelor de la guvernare.

Dacă nu vom adopta o politică eficientă și coerentă pentru stimularea lecturii de la cele mai fragede vârste, dacă vom continua să distrugem de pe băncile școlii plăcerea de lectură, analfabetismul va deveni un fenomen social de masă.

Dacă nu vom înțelege, în calitate de părinți, profesori și guvernanți , că cititul creează adulți liberi, responsabili, educați, toleranți, implicați, imposibil de îndobitocit și înregimentat, atunci nu avem nicio șansă ca țară.

P.S. Anual, moldovenii consumă 250 de milioane de sticle de bere, 30 de milioane de sticle de vodcă și 30 de milioane de sticle de vin.  Și CAM 1 MILION DE CĂRȚI. Oare dacă am lipi cu o bandă adezivă o carte de o sticlă de vodcă și am organiza promoții de genul: „Cumperi o carte și primești 100 g gratuit”, am reuși să creștem numărul cititorilor moldoveni?

afis_2013

Romeo vs. Julieta

Lasă un comentariu

Motto: „Aici toată lumea, inclusiv eu, este îngrozitor de normală.” (P. Esterhazy)

***

-Au adormit copiii? Mâine trebuie să mergem la medic.

***

Euridice: Orfeu, mai ai să te ții de cântat? Tu crezi că mie îmi place să fiu chelneriță? Talent, i-auzi! Eu tot am talent. Și încă ce talent. Dar cineva în casa asta trebuie să plătească facturile. Tu măcar vasele de le-ai spăla din când în când. Unde iar te-ai pornit?

Orfeu: Romeo azi face cinste. Pleacă în India. A divorțat de Julieta în sfârșit.

Euridice: Cum adică în sfârșit?

Orfeu: Adică… spre mirarea mea și nefericirea lui. O să vină și Tristan, și Lancelot. Mă gândeam să scriu un cântec despre prietenia noastră. Ne unesc atâtea mituri.

Euridice: Înainte cântai numai despre mine… Acum umbli bezmetic toată ziua și nu mă ajuți deloc. O să plec, să știi de data asta chiar o să plec.

Orfeu: Mai bine întorceam capul atunci să văd dacă precis ești în urma mea…

***

Tristan: Isolda, nu știi unde e portmoneul meu? Trebuie să plec.

Isolda: Acolo unde l-ai pus.

Tristan: Nu faci nimic toată ziua și încă mai ai tupeu să-mi răspunzi așa. Câte am pătimit din cauza ta, am renunțat la carieră ca să fiu cu tine și acum uite unde am ajuns…

Isolda: Cine naiba a schimbat otrava cu licoarea iubirii?

***

Guinevere: Iarăși ciorapi, peste tot ciorapi. Nu știu cum nu te împiedici de ei.

Lancelot: Mă împiedic, dar mă ridic și merg mai departe. Seamănă cu relația noastră aproape că.

Guinevere: De ce l-am lăsat pe Arthur? Și încă pentru cine…

Lancelot: Adu-ți aminte, draga mea. L-ai lăsat pentru iubire, pentru iubire… Veșnică. Întârzii. Pa.

***

Romeo: În sfârșit.

Julieta: Sfârșit.

***

Asta-i povestea? Pașli v jopu.

„Fericirea aceasta este sterilă. Mă mulțumește, dar nu mulțumirea este hrana care îmi trebuie mie. Ea îl adoarme pe lupul de stepă, îl face sătul. Dar nu este o fericire pentru care să mori.” (H. Hesse)

DSC_2971

Divorțul si căpșunile

Lasă un comentariu

Image

motto: „În fiecare zi, lumea se chinuia să se mai învârtă o dată.” (Jack Kerouac)

Pe un drum am întâlnit o femeie. Era divorțată. Era fericită foc. Fericită că plouă, că troleul nu era plin, că mama i-a dăruit o floare. Mânca căpșuni. Mi-a zis că sunt a naibii de gustoase.

Pe un drum am întâlnit o altă femeie. Era divorțată. Era supărată foc. Că soțul e idiot, că afară plouă, că a pierdut troleul, că trandafirii s-au scumpit. Mânca căpșuni. Mi-a zis că sunt a naibii de gustoase.

Pe un drum am întâlnit o altă femeie. Era lesbiană. Îi era totuna. Că bărbații îs porci, că afară plouă, că există trolee. Mânca căpșuni. Mi-a zis că-s a naibii de gustoase.

Pe un drum am întâlnit o altă femeie. Era căsătorită. Era entuziasmată foc. Entuziasmată că i se duce copilul la școală, că soțul i-a dăruit o carte, că au pavat trotuarul. Mânca căpșuni. Mi-a zis că sunt a naibii de gustoase.

Pe un drum am întâlnit o altă femeie. Era căsătorită. Era îngrijorată foc. Îngrijorată că i se duce copilul la școală, că soțul i-a dăruit doar o carte, că nu au pavat trotuarul până la capăt. Mânca căpșuni. Mi-a zis că sunt a naibii de gustoase.

Mâncați căpșuni, dragilor. Îs a naibii de gustoase.

(Am fost anunțată de urgență de femei măritate și nemăritate, divorțate și mai puțin divorțate, de tot felul de alți bărbați că nu pot găsi nicidecum căpșuni. În asemenea cazuri de ugrență majoră – mâncați noni! A, nu? Dar mâncați mere.)

Image

carte: Hermann Hesse, Lupul de stepă

învățarea singurătății

2 comentarii

Poezie fără poezie

(profesorului Irimia care mi-a zis să mă las de scris, că nu știu a scrie poezie. Și avea dreptate.)

Am vrut să pictez singurătatea

Și-am luat pensula.

Dar ea nu știa ce-i aia

Ea stă laolaltă cu alte pensule, cu

acuarela, cu șevaletul.

Am luat-o și-am lăsat-o singură, să învețe.

Data viitoare să știe a picta.

Și-am luat atunci cuvântul

Să vorbesc singurătatea.

Dar nici el nu știa ce-i aia

El stă deopotrivă cu alte cuvinte, cu

poezia, cu iubirea.

Ar trebui să iau fiecare cuvânt, în parte,

și să-l las singur, să învețe.

Data viitoare să știe a vorbi.

Încă unul. Noi mai stăm.

Lasă un comentariu

Am venit. Am văzut. Am pierdut.

Am pierdut un om. Dar nu-i asta cel mai trist. Oamenii se duc. Dar nu se pierd.

Cel mai trist e dacă la întrebarea: Ce-am câștigat? am tace mâlc, neștiind să răspundem.

Sau am răspunde într-o limbă de lemn, atât de dragă politicienilor și, mai nou, scriitorilor.

Dar e toamnă. Așa e toamna. Cu pierderi. Dar nu-i nimic, vine iarna. Și poate atunci, poate atunci vom pune și lemnul pe foc. Lemnul din limbă.

Țara, fraților, se crește!

2 comentarii

Motto: „Frumusețea va salva lumea, dacă lumea va ști să salveze frumusețea.” (F. Dostoievski&V. Teleucă)

Am avut cu cineva o discuție despre „ei și ce mă rog au făcut cei din clasa politică a anilor ’90”. Discuție care m-a întristat. Am început să aud aceleași argumente scoase la indigo, repetate de toți plictisiții acestei țări. Îi înțeleg pe toți – să trăiești într-o țară în care cei mai mari patrioți s-au dovedit a fi cei mai bine instruiți kgb-iști e greu și trist. Azi nu te mai poți uita la cineva vorbind coerent pre limba ta, cu care parcă te asociezi în raționamente fără a te întreba: oare ăsta n-o fi de-a lor? N-o fi oare și el pus să rostească vorbe în slujba altor idealuri, pentru a ne induce în eroare? Nimeni nu pornește astăzi de la premisa că cel de lângă vorbește sincer. E un război rece continuu în Moldova.

Dar mi se pare că cei care astăzi neagă rolul evenimentelor de până în ’94, mai ales politicienii, o fac deoarece ei nu pot nici măcar atât. Și oamenii recunosc cu greutate că ei nu sunt în stare să-și asume o schimbare veritabilă, că se ascund după vestita „să lăsăm la o parte problemele sensibile și să ne ocupăm de treburi serioase”. Și asta pentru că ar fi invitați să părăsească sala. Atunci ei recurg la sloganul: „Ce-au făcut, mă rog, ăia? Au făcut mai mult rău, din cauza lor au venit la putere agrarienii, iar oamenii au început să fie dezgustați de subiectul unirii”. Ca și cum nu s-ar vedea că pe „subiectul limbii” se luptă două forțe, una incomparabil mai puternică decât cealaltă. O altă frază prea des lansată este „ne-am săturat de artiști, uite la ce ne-au adus poeții și scriitorii”. Păi, dragii mei, voiați scriitorii să soluționeze problemele financiare ale Moldovei?

E adevărat – clasa politică din anii ’90 era alcătuită doar din oameni de artă. Și KGB-iști. E adevărat că poeții nu se pricep la geopolitică, așa cum bancherii nu se pricep la poezie, cu excepțiile de rigoare. Dar acești „scriitori” au fost tot ce aveam, erau unica noastră elită; elită care astăzi ne lipsește cu desăvârșire. Bancherii nu fac revoluții – uitați-vă în istorie. Astăzi, mulți dintre oamenii noștri de valoare, care mai sunt încă vii, se murdăresc unii pe alții că ar fi turnat, trădat și lucrat în cu totul alte scopuri. O fi. Astăzi, se spune că mulți dintre ei au acaparat ideea românității și pe cea a dragostei de neam anume pentru a o denigra și a o izola, fiind șantajați sau din plăcere, poate. O fi. Și totuși, nu putem judeca arta prin această prismă. Și nici nu putem spune că dragostea de neam a făcut mai mult rău decât bine. Dacă suntem în stare să vedem doar asta, suntem pierduți pentru următorii 100 de ani.

S-a greșit în anii ’90? Sigur că da. Au existat acțiuni nefaste pe termen lung și decizii nesăbuite? Bineînțeles. E cineva a cărui viață a fost una ideală? Aruncați piatra, dragi politicieni și cetățeni. Știți vreo țară în care s-a făcut totul perfect, chiar și de către oamenii cu cele mai bune intenții? Ne aflăm cumva în rai? De ce astăzi avem foarte multe obstacole și ni se cere să vedem totul prin prisma lor, iar pentru acea perioadă obstacolele devin brusc invizibile? Acei oameni au făcut nu doar tot ce se putea, ci mai mult, mult mai mult. Aș vrea să văd care dintre politicienii de astăzi ar vota sau ar iniția o lege, ar cânta sau ar compune un text pentru care știe că poate fi ucis sau bătut sau dat afară de la lucru. Să ridice mâna, știind că-i poate fi tăiată.

Tu, politician Y, care nu iei o decizie ca să nu „incităm spiritele pe un subiect neserios” ai mai fi în stare măcar să respiri dacă ai sta cu pistolul la tâmplă? Darămite să stai drept.

Se zice că cei din anii ’90 au dus țara de râpă și că anume din cauza lor au guvernat comuniștii până alaltăieri. De unde acest raționament? Țara s-ar fi dus de râpă oricum, pentru că o „regiune” care nu s-a autoguvernat niciodată de când există ea, făcând parte fie din România, fie din Turcia, fie din URSS, nu putea ieși altfel din sistemul sovietic. Noi nu știam ce înseamnă să construiești un stat, să conduci un stat. Abia am început să învățăm asta. Produsele erau cumpărate pe bandă, fără concurență sau reguli de piață, iar deciziile erau oferite de-a gata. Orice ieșire din asemenea sistem se soldează cu o dărâmare bruscă și sigură. În mai toate țările, chiar și în cele care știuseră înainte de URSS cum e să fii un stat, au revenit comuniști, socialiștii după primii ani de „libertate”.

Reformele care au fost făcute în anii ’90 erau dureroase. Ca și cum un medic ți-ar scoate celulele canceroase fără anestezie. Să urâm medicul? Clasa politică de astăzi nu face nici a suta parte din ce s-a făcut în domeniile în care existau oameni care pricep. Ce să faci dacă economiștii și bancherii, agricultorii și polițiștii nu voiau să muncească pentru Moldova, nu aveau niciun fel de viziune? Ce să faci dacă anume acești poeți blamați vedeau mai mult decât restul meseriilor sovietizate? Aș vrea și eu ca și ceilalți membri din diverse meserii să fi înțeles cine suntem și de unde venim. Însă nu au existat, cei mai mulți trimiși în Siberia anume din acest motiv. Se vede că românii au memorie scurtă.

Dar oare dacă nu putem face mai mult decât bunicii să spunem că bunicii de fapt nu au făcut nimic în loc să recunoaștem incapacitatea noastră? E doar o metodă de a ne complace și de a ne tăvăli în propriile orgolii. E greu să ne uităm în oglindă? E mai confortabil să negăm valorile pentru a nu fi nevoiți să ne recunoaștem propriile frustrări? E mai ușor să spunem: „ei mare brânză cine-i Cioran sau Brecht sau Coșeriu?”, pentru că nu ne place comparația cu ei? Sărmanii de noi.

În zilele noastre e imposibil de schimbat numele unei singure străzi în unul românesc. E imposibil de reformat măcar o țâră sistemul educațional. E imposibil de dat un singur polițist afară. De ce? Mă-ntreb și eu: de ce? Să facem noi ce nu au făcut ei, dacă tot știm unde au greșit. Dar să facem asta fără a nega.

Arta nu este doar o formă de înfrumusețare a sălilor parlamentului sau a cravatelor politicienilor. Ea există de când există și omul nu doar de dragul relaxării după o zi grea de stat pe scaun. Și cine nu înțelege asta, nu înțelege nimic.

Fără acești oameni nu ar fi existat anii ’90. Nu așa. Deoarece ei au dat valoare mișcării și, cel mai important, energie. Pentru că sufletul are nevoie de energie.

E mai ușor să mergi cu tancul când cineva cântă pe el.

P.S. Mulțumim, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuc, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati, Mihai Dolgan, Andrei Vartic, Nicolae Sulac, Iurie Sadovnic, Maria Mocanu, Leonida Lari, Petru Zadnipru, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Valentin Mândâcanu, Dumitru Matcovschi, Mircea Druc, Ion Ungureanu, Alexandru Moșanu, Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Veniamin Apostol, Tudor Cataraga, Vlad Gheorghelaș și mulți alții pe care eu nu îi cunosc din cauzei ignoranței acestui popor.

(Chemăm la televiziuni și posturi de radio figuri dubioase, dar tinere, cu țâțele pline și capul gol, aducătoare de rating, iar apoi ne plângem că avem o țară de căcat. Încetați să plângeți și să acuzați; țara, fraților, se crește!)

Revoltaților din toate țările, uniți-vă!

Lasă un comentariu

ISPITA DE A CITI

Motto: „Un om inteligent, azi, nu poate fi nici ateu, nici mistic; el nu poate fi decât un permanent protestant”; Camus, în 1934, la 21 de ani, îi explica profesorului său de ce a intrat în Partidul Comunist: „pentru a trăi pe viu obiecțiile mele la comunism… Numai după ce te angajezi adânc, poți spune, cu egală energie, da sau nu“. (Radu Cosașu)

TRAILER. 212 pagini. Nu-mi place să fac rezumate de carte. Mi se par absurde și ineficiente. Dar după ce am citit asta pot sa tac tot restul vieții, mă rog, al blogului. Din acest motiv, am ales nu să comentez, ci doar să citez.

Asta nu înseamnă că textul va ispiti pe toți, mulți se vor simți departe de aceste idei. Nici nu am intenția să generez o biblie. Totuși, cred că în viața noastră apar în anumite momente oamenii potriviți și cărțile potrivite. Odată integrate, nu mai pot fi desprinse de ființa noastră, ca și cum erau acolo deja.

Citind, mă simțeam ca la un meci de fotbal, când „ai tăi” dau un gol și, la fiecare gol, ai un fel de revelație, te simți și mai aproape de „ai tăi” și parcă te descoperi pe tine, iarăși și iarăși. Cred că asocierea cu fotbalul a fost un pic exagerată. 😀

Am încercat să citesc această carte în liceu, după 3 pagini m-am gândit: wtf, ce-i cu moșneagu ăsta țicnit? În facultate, după vreo 30 de pagini, am renunțat în ideea că nu am chef de textul unui pesimist, nefericit și frustrat… Mi-a venit rândul să-l înțeleg. Sper că nu din cauza că am devenit pesimistă, nefericită și frustrată. 😀

Apropo, asta în 1956.

(accentuările îmi aparțin)

„Aproape toate revelațiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului nostru împins la paroxism.”

„Deprinderea pasivității e tot ce poate fi mai opus felului nostru de a fi. Epoca modernă începe cu doi mari isterici: Don Quijote și Luther. Taoismul îmi apare ca primul și ultimul cuvânt al înțelepciunii: îi sunt cu toate astea refractar, instinctele mele îl refuză, la fel cum refuză să îndure orice, într-atât ne apasă ereditatea revoltei.”

„A trăi de azi pe mâine înseamnă să trăiești de-a dreptul în eternitate.”

Căci cei care au conștiința prea împăcată nu trebuie lăsați cu niciun preț să trăiască și să moară netulburați.”

„Cei mai mulți dintre noi izbutesc să reziste ispitei fericirii; nefericirea însă e mult mai insidioasă.”

„Eu sunt și rana și cuțitul.”

„Știu bine că taoismul recomandă retragerea și renunțarea în numele absolutului, și nu al lașității; cu toate astea, îl refuz în chiar clipa când îmi închipui că l-am adoptat; și deși îi dau de mii de ori dreptate lui Lao-zi, îl înțeleg mai bine, totuși, pe asasin. Înțelepciune și revoltă: două otrăvuri.”

„Idolatri ai gestului, ai jocului și ai delirului, îi iubim pe cei ce riscă totul, în poezie ca și-n filozofie.”

„Primul nostru străbun ne-a lăsat, drept singură moștenire, repulsia față de paradis. Dând nume lucrurilor, își pregătea căderea: pe a lui, dar și pe a noastră. Dacă vrem să dregem ceva, ar trebui să începem prin a dez-boteza universul, prin a desprinde eticheta care, lipită pe fiecare aparență, îi dă relief și un simulacru de sens. Să suferi: unica modalitate de a dobândi senzația că exiști.”

„E necesar un minimum de inconștiență, dacă vrem să ne menținem în istorie.”

Cruciații, deveniți grădinari, s-au topit în această posteritate domestică ce nu mai păstrează nici urmă de nomadism. Dar istoria e dor de spațiu și oroare de cămin.”

„Nu poți să fii, în același timp, și normal și viu.”

A trăi aici înseamnă moarte; altundeva – sinucidere. Încotro să te duci?”

„Delirul însă nu-i o șansă ce se dă la toți, deopotrivă.”

„Tocit până la urzeală, creștinismul a încetat să fie o sursă de uimire și scandal, să declanșeze crize ori să stimuleze inteligențele. Nu mai provoacă spiritul, nu-l mai silește să-și pună întrebări. Creștinismul și-a trăit traiul: de pe acum căscăm pe Cruce…”

„Tactul, viciu țărănesc, prejudecată a civilizațiilor sedentare, instinct al protocolului, nu e specialitatea lor. […] Ironia lor ține nu de râs, care e relaxare, ci de rânjet, care-i încrâncenare și răzbunare a celor umiliți.”

„Străbunii noștri, cocârjați la pământ, de-abia se distingeau de țărână. Deloc grăbiți – unde să se fi dus? –, înaintau cu viteza plugului: viteza veșniciei… Or, intrarea în istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr și de ardoare.”

„Ce poți spera de la două milenii de stat în genunchi? Acum, când în sfârșit suntem în picioare, ne-apucă amețeala.”

Trebuie să ne apărăm de cei care vor să ne vindece și nici în ruptul capului să nu renunțăm la suferințele și păcatele noastre.”

„Uită-te bine la cei ce izbutesc să ne trezească interesul: departe de a împăca pe toată lumea, ei apără poziții de nesusținut.”

„Cine distruge se distruge pe sine. În tot ce-am urât m-am urât pe mine însumi.”

Contestarea lui Dumnezeu, dorința de a-l detrona e o ispravă de prost gust, expresie a pizmei, a vanității de a sfida un adversar nepereche și nebulos. Sub orice formă s-ar prezenta, ateismul presupune o lipsă de maniere, la fel ca și apologia; căci nu e oare o necuviință, cât și o milostenie fățarnică să nădușești ca să-l susții pe Dumnezeu? Iubirea sau ura pe care i-o purtăm dezvăluie mai puțin noblețea neliniștilor ce ne sfâșie, cât grosolănia cinismului nostru.”

„Așa am ajuns să-l idealizez pe Iuda, cel care, refuzând să mai suporte anonimatul devotamentului, a preferat să se singularizeze prin trădare. […] Ce umilință să fii un oarecare, un om printre atâția alții!”

Orice singuratic e suspect: o ființă pură nu se izolează. Ca să tânjești după singurătatea unei chilii, trebuie să ai conștiința încărcată; trebuie să-ți fie teamă de ea.

„O națiune care începe să apună regresează în toate planurile. „Orice degradare individuală sau națională, observa Joseph de Maistre, este prompt anunțată de o degradare, riguros proporțională, a limbajului.”

„Să încercăm să ne bucurăm că trăim într-o epocă în care cuvintele, folosite în orice sens, se eliberează de toate constrângerile, iar semnificația nu mai constituie o exigență și nici o obsesie.”

„Țară a cuvintelor, Franța s-a afirmat prin grija scrupuloasă cu care le-a tratat. O revistă făcea în 1950 bilanțul jumătății de secol trecute, punctând evenimentul cel mai important al fiecărui an: sfârșitul afacerii Dreyfus, vizita Kaiserului la Tanger ș.a.m.d. Pentru 1911, înregistrează simplu: „Faguet admite locuțiunea malgré que.” Cine a mai văzut pe alte meleaguri o asemenea grijă pentru Verb?”

„Am învățat să ne lipsim de certitudini. De aici ni se trage pasiunea pentru neclar, imprecizia atitudinilor și a scepticismului: nu ne mai definim îndoielile în raport cu certitudinile noastre, ci prin raportare la alte îndoieli, mai consistente, pe care ar urma să le facem ceva mai mlădioase, ceva mai fragile, ca și cum, nepăsându-ne de stabilirea unui adevăr, țelul nostru ar fi instituirea unei ierarhii a ficțiunilor, a unei scări a erorilor.”

La ce bun farsa întrebărilor, a problemelor și spaimelor noastre? N-ar fi, la urma urmei, preferabil să ne-ndreptăm spre o condiție de roboți? Tristeților individuale, prea apăsătoare, le-ar succeda tristeți de serie, uniforme și ușor de suportat.”

Există mii de percepții ale neantului și un singur cuvânt ca să le exprime: sărăcia limbajului face universul inteligibil…

Extazul – stare-limită a senzației, împlinire prin surparea conștiinței – este la îndemâna acelora, doar, ce se aventurează în afara ființei lor, care înlocuiesc iluzia banală pe care își sprijineau existența cu alta, supremă, în care totul e rezolvat. Acolo spiritul e suspendat, reflecția abolită și, împreună cu ea, logica haosului.”

„Dușman al limbajului, dogmatismul – religios sau politic – postulează exprimarea în clișee.”

„Ne lipsește puterea să trecem dincolo de noi înșine. Totul în noi e prea cumpătat, până și nebunia noastră.”

„O omenire ghiftuită produce sceptici, niciodată sfinți. Absolutul? O chestiune de dietă.”

„Ce poate fi mai fertil decât dezastrul – pentru cel care știe să-l dorească? Nu suferința izbăvește, ci dorința de a suferi.”

„Cercetați cu atenție faimoasele Epistole ale Sfântului Pavel: nu veți găsi în ele niciun moment de oboseală și delicatețe, de reculegere și noblețe; totul e furie, pripeală, isterie de joasă speță, lipsă de înțelegere pentru cunoaștere. […] Nici Lao-zi, nici Buddha nu invocă o Ființă identificabilă; disprețuind manevrele credinței, ei ne invită să medităm, iar pentru ca această meditație să nu se învârtă în gol, îi fixează un capăt: Tao sau Nirvana. Aveau altă idee despre om. Dar cum să medităm când suntem siliți să raportăm totul la un individ… suprem?”

A gândi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă să te răzvrătești împotriva misterului și să-i proclami falimentul.

„Gloatei îi place să fie copleșită cu ocări și amenințări, cu revelații, cu discursuri zgomotoase: îi plac zurbagiii. Unul dintre ei a fost Sfântul Pavel, cel mai inspirat, cel mai înzestrat, cel mai viclean din toată Antichitatea. A făcut o hărmălaie ale cărei ecouri se mai aud și astăzi.”

„E un tip dubios: se-arată prea convins.”

Întotdeauna omul va prefera să deznădăjduiască în genunchi decât în picioare. Mântuirea? Tânjim la ea din lașitate și oboseală, din neputința de-a ne înălța la disperare și de-a ne face din ea o mândrie.”

Chiar dac-am fi la un pas de paradis, ironia izbutește să ne îndepărteze de el.” (aici, când am citit, mi-a venit să strig Uraaa!)

„În doze normale, frica, indispensabilă acțiunii și gândirii, ne stimulează simțurile și spiritul; în lipsa ei, nu există act de curaj și nici măcar de lașitate. Când însă, nemăsurată, ne împresoară și ne cotropește, ea se metamorfozează în principiu nociv, în cruzime. Cel care tremură visează să-i facă și pe ceilalți să tremure, cine trăiește în spaimă sfârșește în ferocitate.”

„Asaltați de spaime, nu puțini dintre noi amintesc de un Nero care, în lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i conștiință – ca s-o hărțuiască și s-o tortureze.”

„Plutind în derivă, departe de certitudini și repere, ne încearcă subit acea groază în fața limbajului care ne aruncă în mutism.”

„Să fii conștient înseamnă să fii dezbinat cu tine însuți, înseamnă să te urăști.”

„Fiecare pas întru spirit înseamnă un păcat față de viață. Ca să-și refacă legătura cu lucrurile, ar trebui să pună capăt aventurii conștiinței.”

Totul confirmă presimțirea că omul e ultima fantezie pe care și-a permis-o natura.

„Nu milă, ci invidie ne inspiră eroul tragic.”

„Și totuși, cuvântul ne obnubilează și ne stăpânește: n-am mers până la a-i atribui geneza universului?”

„Nimic nu emanicipează spiritul mai mult decât negarea.”

„Teologii au știut-o demult: speranța e fructul răbdării. Ar trebui adăugat: și-al modestiei. Orgoliosul nu are timp să spere… Pentru că nu vrea și nici nu poate să aștepte, forțează evenimentele, la fel cum își forțează și firea: amar și corupt, când își consumă revoltele, abdică, nu există pentru el formulă intermediară.” (și aici am strigat Daaaaa! și mi-a venit să-l îmbrățișez pe Cioran)

„În măsura în care moartea mă privește, îmi e totuna dacă îi sunt sortit din cauza păcatului originar ori a deshidratării celulelor.”

Moartea nu face decât să ne înalțe mai presus de noi înșine, asemeni iubirii, de care o apropie multe: și una, și cealaltă, forțând cadrele existenței noastre până le fac, aproape, să plesnească, ne mistuie și ne întăresc, ne distrug prin subterfugiul plenitudinii.”

„În dragoste, ca și în moarte ne scufundăm, nu medităm asupra lor; le savurăm, le suntem complici, și nu judecători. Căci orice experiență neconvertită în voluptate e o experiență ratată.”

A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. Am să-i imit pe ceilalți, pe descurcăreții care-au izbutit, pe transfugii lucidității.”

„Cel ce trăiește cu adevărat își asumă un maxim de contradicții, se aruncă-n vâltoarea plăcerilor și durerilor, își însușește nuanțele amândurora, refuză orice senzație de limpede și orice stare neamestecată.”

NICI MĂCAR NU VĂ ISPITESC ÎN A EXISTA… DOAR ÎN A CITI.

EMIL CIORAN, ISPITA DE A EXISTA

Older Entries Newer Entries