titlu supt din deget

5 comentarii

Motto (fără nicio legătură cu textul): „Dacă voi avea vreodată copii, le voi pune pe perete portretul procuratorului Iudeii, Pilat din Pont, pentru ca pruncii să crească în curățenie.” (V. Erofeev)

Salut. M-a pișcat un țânțar. Pentru ca nu ar fi putut sa mă piște în cameră, că am pus aparatul în priză, ală roșu cu 7 grile, înseamnă că mi-a violat sângele în mașină. La vamă, cred. Precis, la vamă. Jos alianța.

M-am pișat azi. Dar numai de două ori. Apa se adună, chiuveta se înfundă. Am uitat să-mi spăl dinții. Dumnezeu s-a supărat. Am băut bere – dimineața. Diavolul a jubilat.

Aș pune poze – de la balcon, din balcon, spre balcon. Dar lenea mea e mai mare decât obiectivul acestui articol. Așa că imaginați-vă: 2 scaune galbene sub care scrie „m-am cazat. E paradisiac.”, apoi o grădină verde și prăpădită cu remarca „ne relaxăm. Binemeritat.”, apoi o poză cu staropramen și comentariul „asta nu e berea mea. desigur.”

Ce? Nu vă interesează? Nici pe mine.

Citeam Cioran și mă gândeam: oare ce-ar fi fost el să ne povestească nu frământările și revoltele sale, ci aeroportul pe care a decolat, hotelul în care s-a cazat, salata pe care a înghițit-o și care avea prea mult oregano. Mare păcat!

Mai în scurt, eu știu că nu vă interesează, dar pe mine nu mă interesează că pe voi nu vă interesează, așa că vă anunț: când aterizez o să vă anunț. Câte repetiții! Eh, dar sacrificăm limbajul și arta de dragul informațiilor. Jos arta! Jos băsescu! Din cauza lui avem o națiune de tâmpiți. Că nu ne-a pus la timpul potrivit la spălat podele și la curățat clanțe. De asta ne place ponta – munca nu înnobilează românul, banii – da.

Politica asta. Din cauza ei, era să uit să vă spun că am tușit azi și mă chinuie întrebarea metafizică de la ce oare.

Aș pune și poze cu mâncare: conserva de pește cu fasole încălzite la ceaun, dar nu vreau să eclipsez crevetele și rechinii de pe facebook și bloguri.

Vă pup și tare mi-e dor. Și ce bine te-ai tuns, Amalia! (ar fi bine să inventăm niște fraze standard care să fie emise prin apăsarea unui buton să ne mai scutească de eforturi cognitive. și așa suntem prea chinuiți filozofic.)

P.S. la mulți ani apocaliptici.

P.P.S. Am uitat să vă spun că mirific e tavanul: alb ca spuma laptelui și pur ca inocența minunaților pescăruși care se lasă purtați de vântul plin de avânt erotic spre nourașii tandri ca pana corbului. Ah, nu, am greșit, cu pana corbului era în altă parte.

eu tot

Hai să vorbim despre sex

23 comentarii

Motto: „Dacă nu ești pregătit să contempli un corp gol, cum ai putea fi pregătit pentru marele vid interior, infinit mai profund? Dacă nu îți poți privi nici măcar goliciunea trupului, cum ți-ai putea privi în față conștiința goală?” (Osho)

Sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex, sex. Tu faci sex. Ok, voi continua incursiunea erotică alături de cei care au reușit să urmărească primele două propoziții fără să roșească, să aibă mustrări de conștiință sau înjurături la adresa mea sau fără să spere că le voi oferi metode de a obține un orgasm în 5 secunde. Ceilalți oricum se relaxează deja pe paginile vreunui site de fraze siropoase despre dragoste, tehnici de sporire a încrederii în sine sau metode de pregătire a unui săpun de casă.

Toată lumea face sex. Ei, copii nu fac, că-s prea mici, moșnegii – că nu se pot apleca și flexa și politicienii – că n-au timp. De asta, probabil, și sunt atât de frustrați și lipsiți de imaginație. Îi las la o parte pe cei care s-au dedicat unor credințe, renunțând la sex, grătare, bere și facebook. Despre sex se vorbește mult mai mult decât acu 30 de ani. De acord. Totuși, e un fel de discurs înroșit de prejudecăți, pudoare și norme sociale. Se vorbește despre sex în reviste. Și încă unde? Nu mă refer la comunicarea vulgară și, în realitate, lipsită de adevăr, a unor bădărani de la gară. Cuvântul „sex” este pronunțat, totuși, deci există. Așadar, putem afirma că în mediul sovieticilor desovietizați sexul există. În schimb, dacă atunci sex nu exista, acum el nu se face. Pentru că deși toată lumea face sex, nimeni nu vorbește despre asta. Se vorbește, îmi veți spune, prea mult chiar, în toate revistele și cărțile din lume. E adevărat, însă eu nu am în vedere vorbitul în fața computerului, ci comunicarea reală și apropiată dintre oameni. Poate e primul pas.

Ieri, bunica mea i-a zis băiatului meu de 2 ani să nu scoată puța afară că o sa-l râdă fetele. Și eu am întrebat-o de ce, pentru că noi, părinții lui, credem că nu e firesc să te rușinezi de puță, dar să nu te rușinezi de ureche. Apropo, o ureche murdară mi se pare mult mai urâtă decât o puță curată. Și bunica mea a zis că nu e frumos, de aia. Eu am întrebat-o de ce. Și ea a zis că așa e de când lumea. Și eu am întrebat-o de ce și dacă nu i se pare ceva în neregulă cu argumentul ei. Bunica a strâns din umeri și a zis: „de aia și gata”.

De ce într-o gașcă de prieteni se vorbește orice, de la salată cu usturoi, chelia lui Filat, moda secolului al XX-lea în Mozambic, și până la tristeți metafizice, dar nu se vorbește despre sex. Într-un grup de 10 oameni, dacă se va pronunța cuvântul sex, 8 vor roși, și asta dacă unul e surd. Nimeni nu spune firesc, de exemplu,: „Mie îmi place poziția cocoșului, deoarece am un temperament zgomotos” sau „Eu fac sex fără muzică, pentru că nu mă pot concentra sau relaxa (depinde cum definim noțiunile)”. În schimb, oricine va putea afirma cu lejeritate: „X este o curvă sau Y este un dobitoc” sau „Alaltăieri am băut ca porcul și am vomitat toată noaptea” sau „Mi-am rupt degetul și când mi l-au cusut, curgea sânge și se vedeau straturile de mușchi până la os” etc. De ce? Cineva mi-a zis că de aia că eu pot să-mi tai degetul în public, dar nu pot să fac sex în public. De ce? Sau că nu i-ar plăcea să vadă în parc oameni care fac sex. Dar bețivi, hoți sau niște indivizi care-și taie degetele în grup?

De ce nimănui nu-i pare scandalos când oamenii, începând cu politicieni, vedete și terminând cu preoți, ne oferă tot felul de informații de-a dreptul rușinoase, când debitează prostii și își permit vulgarități la adresa altora. Tot ok atunci. Cât timp nu este legat de sex, totul este ok.  De ce nu ne înroșim și rușinăm de lipsa totală de inteligență și respect al celor mai mulți din jurul nostru, dar ne isterizează cuvântul „puță” sau „sex” sau „orgasm”? De ce nu ne este rușine de agramatismul revistelor (al 99% din reviste) sau de categoria de știri și articole oferite, dar și cerute de public. De ce nu ne îngrozesc aberațiile ieșite din gura unora, dar ne înspăimântă firescul intrării într-o puță? Adică să înțeleg că pe gură poate ieși orice prostie și nerușinare doar pentru că e gură? Care e diferența dintre gură și puță, lăsând la o parte deosebirile de funcții îndeplinite.

Eu nu zic că ar trebui să strigăm în gura mare, să povestim oricui și oricând despre preferințele și problemele noastre sexuale. Sugerez doar că nu e firesc ca subiectul să fie unul rușinos și isterizant. Afirm că se spun alte lucruri care ar trebui să ne facă să roșim la auzul lor, dar nu ne fac. Propun să relativizăm sistemele de valori moștenite, despre care noi spunem „de aia”, măcar cu ideea că totul trebuie problematizat. Mai ales că omenirea este nefericită și poate e cazul să schimbăm ceva în abordările moștenite. Obsesiile și frustrările vin anume din interdicții și abordări închistate. Excesele vin din reprimare. Ești liber să faci duș și doar nimeni nu face duș non-stop. Imaginați-vă că dușul ar deveni o acțiune interzisă. În triburi, unde se umbla cu sânii goi, aceștia nu erau „un obiect” ce stârnește pofte necontrolate și acțiuni antiumane. Era firesc. Uman aș spune chiar.

Eu totuși nu înțeleg de ce e ok să spui: „Ieri am mâncat banane cu lapte și am avut diaree toată noaptea” și nu e ok să spui: „Ieri am întâlnit un bărbat/o femeie și am făcut sex în pădure până ne-a prins paznicul” sau altele. Vedeți, și mie mi-e rușine, nu de alta, da citește și mama blogul.

P.S. Să nu credeți că americanii sunt mai deschiși în acest sens, la nivel emoțional au probleme chiar mai mari decât noi în a comunica sincer și firesc. Apropo, am auzit ca la ei o fată care merge pe stradă vara în tricou fără sutien e arătată cu degetul. Așa-i, Elena?

P.P.S. „Atunci când se naște, copilul reprezintă o unitate. Când moare, el devine o mulțime! Ce nebunie! Ființa lui a fost divizată în o mie de părți, care au sfârșit prin a se lupta între ele, risipindu-i astfel energia.” (Osho)

*carte: Osho, Cartea despre sex (știu că mă repet cu sugestia de lectură, dar e chiar relevantă pentru discuție și, pe lângă toate elementele cu care eu sau altcineva nu este de acord cu Osho, cartea conține foarte multe opinii interesante în legătură cu sexul: pedofilie, pornografie, tulburări psihice, religie, excese, firesc, iubire și o mulțime de bancuri)

Ce înseamnă „blogger”?

7 comentarii

Motto:

–          „Cred că e proastă: nu spune nimic!

–          Dacă ar fi proastă, ar spune prostii.” (Cesbron)

În ultima vreme am auzit tot mai des discuții despre ființă și… nu, nu ființă și timp, despre ființă și blogger. Bloggerul este și ființă, ființa este și blogger? Sau acestea două nu pot fi studiate decât indisolubil. Heidegger poate fi lăsat  într-o parte, mai ales că nu are niciun drept să se expună, nefiind blogger, slavă filozofiei. Așadar, întrebarea cetățenilor era de fapt: „Ce este un blogger?”

Dacă e să-l ascultăm totuși pe bătrânul Martin, ar trebui să analizăm sensul bloggerului prin prisma temporalității. Așadar, a fost odată ca niciodată șezătoarea. A fost și claca, și slujba de duminică, și hora. Și lumea se aduna cu obiectivul sacru de a vorbi. De a-i vorbi pe toți, de a le spune pe toate și de a se descărca de greutatea propriilor opinii. E drept, și amu se mai întâlnește lumea, câte 3-4-8. Atunci însă se aduna întreaga comunitate, iar cine lipsea avea să afle toate noutățile dis-de-dimineață. Toată lumea știa totul despre toți. Babele cu fuiorul erau bloggerii. Se dădeau la fel de importante, aveau o opinie despre orice și puteau vorbi ore-n șir ca Șeherezada.

Ce altceva e un articol de pe blog dacă nu o opinie (despre ceva), o bârfă (despre cineva) sau o prezentare (despre cândva)? La hram, pe bloguri și pe Andromeda există doar păreri, fiecare cu propriul adevăr. Totuși, subiectivitatea nu trebuie încurcată cu falsul conștient, respectul cu linsul în cur, iar dreptul de a-ți exprima liber opinia cu o totală lipsă de deontologie.

Dar îmi pare că am bătut câmpii până acum, pentru că îmi dau seama că nu am definit noțiunea de „blogger”. Cam ca la hram. Se spun vrute și nevrute, se spune orice, dar să fie pe ocolite. Căci până la urmă nu contează informația transmisă, ci modul în care cineva se vorbește pe sine. Încă de la început se cunoaște aceeași informație, de exemplu „Vasilisa este curvă”, ceea ce urmează nu e decât modul în care informația propagă în celălalt un sine propriu („Vasilisa nu e chiar așa de curvă”, „Vasilisa e curvă și bravo ei, măcar nu stă ca noi să fie bătută și să bocească”, „Vasilisa nu-i curvă, că nu ia bani”, „Vasilisa e venetic, deci precis curvă”, „Cine-i Vasilisa – femeia aia bătrână și bolnavă?” etc). Unamuno s-a dat și el cu părerea și a sugerat că asistăm la un „spectacol al comunicării în care partenerii nu sunt interesați de modul în care gândește celălalt, ci de modul în care este, în dorința de a-și surprinde reciproc sufletele”.

Și iar n-am zis nimic care să sune a definiție. La început, m-am gândit că bloggerul este cineva care are un blog. Profesorii de biologie ar fi încântați. Dar apoi au apărut îndoielile, iar chinul de metafizică blogherească (blogger, dar blogherească, primul că trebuie să sune modern, al doilea tot trebuie să sune, numai că neaoș) mi-a adus întrebările: „scriitorul este cel care scrie?”, „pictorul e cel care bagă culori pe foi?”, „inginerul e cel care coordonează lucrări tehnologice?” și tot așa. Sau scriitorul e cel care știe să scrie, pictorul e cel care știe să bage culori, inginerul e cel care știe să coordoneze și tot înainte. Dacă ai făcut facultatea de lingvistică, ești lingvist? Teoretic – da. Dacă ai făcut jurnalism, poți fi numit jurnalist? Așa s-ar părea.

Totuși, cel care este scriitor, profesor, sobar este nu pentru că face, ci pentru că știe. Despre un ins care scrie la Moldova Suverană aberații nu ne permitem să spunem că este jurnalist. Nu îndrăznim să profanăm ființarea într-o profesie. Or, om nu ești când ai 2 picioare, 2 mâini și păr la subsuori, ci presupune un anumit mod de a fi. Dacă scriu azi șapte versuri nu devin poet. Dar dacă am blog sunt blogger? Ar trebui să reconstruim și câmpul semantic al noțiunii de blogger? Blogger nu înseamnă cumva o persoană care respectă o atitudine? Față de limbă, față de deontologie, față de respect? Nu știu.

Dacă ai blog înseamnă cumva că trebuie să respecți o cantitate a scrierilor? Un scriitor care a scris o singură carte genială poate fi numit scriitor? Un blogger este blogger când i se acordă și recunoaște titulatura de omologi? Miza de a fi blogger nu se regăsește cumva în dorința de a evolua, de a cunoaște și de a transmite? Nu știu. Poate totuși lucrurile văzute din perspectiva lor tehnică devin mult mai simple, fără eforturi cognitive și tristeți metafizice? Noblesse oblige.

Numai întrebări, nicio judecată, nicio etichetă. Trebuie o clacă, o șezătoare ca să decidem ce și cum. Să nu ne mai bălăcim în incertitudini, ci să avem un singur adevăr clar și absolut pentru toți.

P.S. Mâncătorul de semințe e cel care ronțăie în intimitatea și farfuria lui niște semințe sau bădăranul din parc ce scuipă adânc și cu o mare încredere în sine coji de semințe pe trotuar, bancă, suflet?

Părere sau realitate? Imagine sau adevăr?

*carte: Moscova – Petușki, V. Erofeev

Manifest pentru marșutnici sau de ce ai două mâini?

Lasă un comentariu

Motto: „Coroanele nu roșesc de rușine pentru că, vedeți dmv, coroanele sunt din aur.” (Balzac)

N-am scris despre problema gay-ilor. Au fost alții care-au „scris mai bine decât mine” – Viorel și Sorin. Dar despre „marșutnici” nu am avut cum să nu scriu. Nu pot dormi, mă învârtesc, mă sucesc, mă chinui căci sunt convinsă că despre ei, sărmanii, nu va scrie nimeni cu compasiune, nu le va apăra nimeni drepturile de minoritate rasială, pardon, profesională… Nimeni n-o să voteze, per aspera ad astra, per scandalus ad normalitate și toleranță, legi în parlament care să apere și să promoveze comportamentul lor. Dar măcar cineva s-a gândit la ei, la soarta lor grea? Sunt și ei oameni, nu-i așa? Pentru câteva mii de lei, șoferii de maxi-taxi se transformă ca vârcolacii, devin de nerecunoscut, agresivi și inumani. Oare nu munca în folosul comunității moldovenești i-a adus în pragul nebuniei? Să izbești vreo 3 pe trecerea de pietoni numai ca să prinzi un altul cu 3 lei – ofrandă unei călătorii din care nu știi dacă ai să ieși viu. Să scuipi ca un cal nărăvaș, să urli la alt șofer că te-a întrecut, să dai volumul gălăgiei radiofonice la maxim ca într-un iad apocaliptic, să claxonezi mașina din față când e încă galben la semafor, să fumezi parcă cu scopul precis de a-i sufoca pe toți din microbuz? Păi asta-i viață? Asta-i trai?  Oameni care se transformă în zombi și vor să ne transforme și pe noi în zombi. Iaca și „zombie apocalypse”, draga mea.

Țin minte cum în Iași, în studenție, dacă tramvaiul pleca din stație tocmai când ieșeam de la ore, știam că am de așteptat un sfert de oră până la următorul și nu-mi aduc aminte să mă fi stresat vreodată de la asta, să am perturbări psihice sau ieșiri nervoase. Mergeam cu tramvaiul nu cu microbuzul, pentru că avea același preț, pentru că era mai liber și mai aerisit și pentru că îmi place piesa „Hei, tramvai”. Ce-i drept în Iași, microbuzele nu au cum să meargă mai repede pentru că se opresc doar în stații, pentru că șoferul ia banii de la călători când aceștia intră în vehicul și nu se pornește decât după ce a încheiat acest proces și pentru că pur și simplu nu merg repede. Transportul public nu este destinat urgențelor, în asemenea situații iei un taxi, e firesc și natural. Dar moldovenii sunt un popor tare stresat și grăbit, moldovenii se adună la teatru în primele 15 minute cam în proporție de 60% și în prima jumătate de oră în proporție de 90%. Și totuși veșnic ne grăbim și veșnic întârziem.

Când în Iași a apărut obligația de a opri doar în stații, șoferii anunțau: nu mai oprim între stații deoarece chiar ieri am fost amendat și trebuie să plătesc cam cât câștig într-o lună. Se oprea și la ei aiurea. Lucrurile nu se nasc în unele țări bune deodată, peste tot se reformează, se taie, se îmbunătățește. N-au făcut greve. Au plătit liniștiți amenda. O dată. Apoi n-au mai oprit aiurea. Oamenii mergeau încă 50 de metri în plus. Până în stație.

Sărmanii noștri marșutnici! Ei au nevoie de ajutor serios, de îngrijiri psihologice, pentru a stopa, cât încă mai este posibil, transformarea lor. Mi-aduc aminte și acum de bietul șofer care, când l-am întâlnit eu, nu mai avea aproape deloc inimă. Am urcat cu copilul de 1 an. Eu nu-s femeie mare și îmi era destul de greu. Cu o mână țineam copilul în brațe. Cu cealaltă mână am tras ușa, dar, bineînțeles, pentru că nu am trântit-o, ea nu s-a închis bine. Apoi cu aceeași mână am întins banii pe care șoferul amâna să-i ia deoarece a început cursa contracronometru. Nu mi-a oferit nimeni loc, dar asta-i altă bubă. Bietul șofer fără inimă a început să țipe la mine: „Da și nu închizî ușa? N-ai ușă sau și?” Zic: „Păi, vedeți și dmv că țin copilul în brațe și mi-e greu…” Șoferul indignat și nervos a urlat: „Dap’ pintru și ai 2 mâini?” Mda… Cineva s-a ridicat atunci, mi-a oferit locul și a închis ușa pe placul șoferului – și nu vreo doamna, ci un băiat tânăr care nu știe ce înseamnă sa ai un copil în brațe și nu poate empatiza la fel de bine. Când am ieșit din microbuz, șoferul s-a pornit când eu, cu al meu pici într-o mână, (cu cealaltă mână trebuia să închid ușa, nu?) încă nu aterizasem cu ambele picioare pe sol… Aproape terifiant. De atunci nu am mai mers cu copilul în microbuz, numai cu troleul… Dar acum stau și mă gândesc: domn primar, dar tu oare de ce ai două coaie?

Un prieten a urcat cu copilul și l-a rugat pe șofer să nu fumeze. Dar șoferii nu aud, ei au asurzit de la ruskaia radio și a fumat. Copilul are alergie la fum de țigară. A stat o săptămână în spital. Bietul șofer! Să ai așa ceva pe conștiință.

Șoferii tratează pasagerii de parcă călătorim gratis și mai și trăim pe spinarea lor. Nu cred că lor le place să meargă la medic și aibă parte de același comportament pe care îl oferă ei: „Hai odată banii și treci acolo că este loc.” Stresul la care sunt supuși sărmanii noștri marșutnici e infernal. Hai să oprim transformarea lor iremediabilă în zombi, să le dăm o pauză, să redevină și ei oameni. Când au făcut grevă deunăzi m-am gândit că oamenii vor vedea ce bine este fără aceste microbuze ale morții. M-am bucurat gândindu-mă că primăria le va retrage licența, va suplimenta numărul de autobuze și de stații și, dacă e cazul, va mări prețurile. Dar primăria tot a început să se transforme în zombi.

Ați văzut vreodată cum se poartă ei cu copiii? Noi acceptam? Ne transformăm și noi? Preferăm să staționăm pe la colțuri, să ne coborâm prin fața altor mașini „repejor, mai repejor”, să pândim microbuzele cu frica veșnică de a nu reuși să le oprim, să fim călcați la propriu și la figurat în picioare, să mirosim frumosul fum de țigară pe undele minunatelor melodii satanice, să ieșim de fiecare dată din vehicul cu senzația că am ieșit din purgatoriu? Acceptăm aceste sacrificii pentru că ne este lene să mergem 100 de metri? Consimțim să devenim niște brute doar de dragul celor 5 minute economisite? Sau vrem să fim tratați ca oamenii de oameni?

P.S. „Pe proști nu trebuie să-i uzi: ei cresc de la sine.” (Th. Fuller)

Dragostea și frica: anulare reciprocă

Lasă un comentariu

Motto: „A iubi înseamnă și a încerca să conciliezi două mari iubiri inseparabile. Să fii îndrăgostit de propria-ți libertate și să te îndrăgostești de libertatea celuilalt.” (Jacques Salomé)

Discutam recent cu doi prieteni psihologi: l-aș defini pe unul ca fiind idealist, iar pe celălalt ca fiind tehnic. Cel de-al doilea spunea că există vreo 2 sute și ceva de emoții umane, foarte variate și foarte clar definite. Idealistul susținea că toate aceste emoții sunt reale, dar că omul evoluează în baza a două emoții primordiale și primare: dragostea și frica.

Polemica s-a desfășurat ca între doi psihologi, bineînțeles, care s-au ascultat doctoricește unul pe celălalt, dând în final verdictul că celălalt are dreptatea lui, dar este pacientul. Eu voi încerca să-mi asum perspectiva idealistă, uitând că există psihologi, preoți și politicieni și voi fi cu siguranță subiectivă, dar îndrăgostită de om. Dați-mi voie.

Așadar, dragostea și frica. Toate celelalte emoții derivă din acestea două. Ele ghidează omul de când acesta trăia în peșteri și îl vor ghida chiar și pe corăbiile spațiale. Poate doar energia (ce (re)devii după moartea fizică) nu cunoaște aceste două emoții, pentru că ea este firească, neutră, ca soarele. Cred că dragostea și frica sunt două emoții care se anulează reciproc. Din acest motiv, cultivând dragostea, reprimăm frica în mod automat și invers. Se poate spune că sunt invers proporționale (cartea de matematică, clasa VII-a). Generația noastră și cele ale părinților și buneilor noștri au crescut mai mult în spiritul fricii, decât în spiritul dragostei. Am învățat mai mult de frică, am comunicat de frică, am făcut facultatea de frică, am cumpărat apartament în același oraș în care am crescut de frică, n-am divorțat sau am divorțat de frică, am făcut copii sau n-am făcut copii de frică etc. Sigur că ne putem juca cu aceste axiome, cineva poate spune: „Eu n-am făcut facultatea de frică, mie mi-a plăcut biochimia.” sau orice alt contraexemplu. Dar eu nu mă axez pe cazuri concrete, e vorba de o abordare generală și orice s-ar spune, vă pot demonstra în fiecare caz aparte că majoritatea clipelor din viață le-ați făcut din frică. Din frica de a fi împușcat, de a fi exmatriculat, bătut, concediat, din frica de a nu fi acceptat de societate, din frica de a nu dezamăgi, din frica de a nu fi izolat sau abandonat, din frica de a-ți asuma propriile dorințe și păreri, din frica de a greși și o pot continua la nesfârșit.

Această frică de a nu greși și de a nu dezamăgi este cea mai adânc înrădăcinată social, dar și cel mai greu de recunoscut și de respins. Ținem minte cu toții cât de important era să nu spargi o vază, să nu murdărești covorul, să nu te scarpini în nas față de alții, să nu arăți puța la grădiniță, să nu cumva să crezi altfel decât cei mari, să nu cumva să pui o întrebare „prostească” învățătorului șașamaideparte. Atâtea „să nu” și atât de puține „să”. Cineva mi-a povestit că de mic voia să facă parte din teatrul școlar, iar adulții i-au spus că asta nu e treaba serioasă pentru băieți. Altcineva că voia să se facă gimnastă, dar adulții de pe vremea aia i-au zis că nu e frumos o femeie să-și dezgolească curul așa. Noi, cei crescuți în abordarea fricii, nu mai putem anula emoția, este imposibil, e adânc în sângele nostru, putem s-o micșorăm, dar s-o înlocuim de tot cu dragoste foarte rar și foarte greu. În schimb, avem minunata șansă de a ne crește copii în stimulul bazat pe dragoste, nu pe frică.

Din cauza fricii nu reușim să fim deplini pentru că ne raportăm la ceilalți și la contexte exterioare, care s-ar putea să nu ne definească, să nu ni se potrivească. Și în final să devenim nefericiți. Câți oameni ați văzut cu adevărat fericiți, care să iubească ce e în jur și ce e în ei, care să tolereze și să iubească diferențele, o bucurie ingenuă și veritabilă. Eu personal nu cunosc în carne și oase nici unul. Oare nu ne dorim copii noștri să fie cu adevărat liberi? Să nu le fie frică nici de sine, nici de ceilalți. Iar libertatea fără dragoste e nocivă și dăunătoare. Iubind, dăm ce este mai bun în noi și nu mai avem nevoie de frică, ea fiind inutilă pentru că doar în dragoste suntem veritabili și deplini.

Putem învăța copiii noștri să facă lucruri din dragoste, nu din frică. Să fie liberi să ia decizia de a acționa sau de a nu acționa pentru că iubesc, fără teama de a fi izolat, abandonat, certat, neînțeles, fără teama de a deveni vinovatul altei nefericiri. Fericirea fiecăruia depinde doar de el însuși. Sau așa ar trebui să fie. Să-i învățăm pe copiii noștri că le vom fi mereu alături, că nu există așa ceva ca obraznic sau cuminte, ci doar acțiuni benefice sau dăunătoare, că un comportament poate fi greșit, nu o nevoie. Să-i învățăm că este ok să simțim așa cum simțim, să avem nevoile pe care le avem, ele sunt adevărate, totodată – că modul de a ne îndeplini acele nevoi poate dăuna. Să-i învățăm că prin cuvinte ne dăm pe noi înșine și că trebuie să fie atenți la cuvinte, ele totuși fac vânătăi. Să-i învățăm că „ura îl umilește mai mult pe cel care o poartă decât cel căruia îi este destinată” și că fiecare este unic și frumos exact așa cum este.

Și, da, pentru asta trebuie depuse eforturi considerabile, trebuie să ieșim din stereotip, să nu acționăm ca și cum vom iubi doar dacă vor fi îndeplinite așteptările noastre. Să acceptăm, să recunoaștem și să iubim necondiționat. Să citim practici și metode (măcar Salomé, Dolto, Goleman), deși adesea nu e suficient. Știu oameni care citesc, dar nu pot implementa, deși la nivel teoretic acceptă și chiar predică adesea.

Să ne minunăm, să ne descoperim, să nu ne înșelăm pe noi înșine, să nu etichetăm, să învățăm că acceptarea de sine implică acceptarea celuilalt și că răul pe care îl putem face copiilor noștri poate fi uneori ireversibil. Iar când simțiți că frica vă acaparează, frica de a pierde sau de a fi părăsit, frica de a deveni medic în Africa, frica de a pleca sau de a veni, frica de a răci sau de a cădea, aduceți-vă aminte că suntem închistați și înnegriți de prea multe frici. Începeți să iubiți, iar dacă vi se pare că nu aveți ce iubi, începeți a vă bucura mai mult decât a vă indigna, porniți în călătoria iubirii de orice și de tot. Fericirea e garantată. Și gândiți-vă că fiind nefericiți nu aveți ce oferi celorlalți decât tot tristețe și nefericire.

P.S. „Noi toate vrem ca bărbații să se schimbe, dar îi creștem astfel încât să aruncăm asupra viitoarelor soții sarcina de a-i transforma.” (Denise Bombardier)

Mamelor, aveți fericirea copiilor voștri și a umanității întregi în mâinile și inimile voastre. Dacă nu vreți o generație de războinici, ghidați de frici și nemulțumiri, renunțați la modelul educației transmis de epoci, apucați-vă de citit și de iubit.

*carte: Pagini bizare, Urmuz

Cum a urcat muntele în mine

Lasă un comentariu

„Deja totul mi-am putut dovedi

Inutila polemică nu mai are rost

Mai frumos decât muntele poate fi

Doar muntele pe care încă n-ai fost.” (В.С.Высоцкий)

Motto: „Înțelepciunea ne ajută să rezistăm, pasiunile ne ajută să trăim.” (Chamfort)

Prima dată am urcat muntele la 17 ani. Eram cazați, o mare familie de prieteni, într-o cabană la o bătrână pe un versant, era ultima casă spre munți. Ca să mergem după o bere sau după o pâine, trebuia să coborâm vreo oră până la castelul Bran. Cei mai tinerei am mers la discotecă (cum fără?) și ne-am întors la 4 dimineața. La ora 7 eu deja îmi turnam cafea în ochi și îmi pregăteam rucsacul. Am auzit: „Fiecare își ia în rucsac lucrurile de care are el nevoie, neapărat pelerina de ploaie, sticla cu apă și un pulover. Nimeni nu-ți va duce rucsacul dacă îl umpli cu lucruri de care nu ai nevoie.”

Eram 7. Doi au făcut cale întoarsă. Am rămas 4 adulți și eu. Iarăși am auzit: „Acum e momentul să se întoarcă cei mai slabi. După asta, dacă veți obosi, nimeni nu vă va putea ajuta. Veți rămâne să ne așteptați până coborâm înapoi.” Eu, slabă? Vă arăt eu vouă, munților. Drumul spre Omu era greu. Echipament ioc. Niște blugi învechiți și o pereche de papuci roși. 3 ore de somn și cea mai frumoasă călătorie din viața mea de până atunci. Mereu, chiar și după aceea, când urc muntele, trec prin cele trei praguri de insuportabil. De 3 ori simt că nu mai pot și nu mai vreau nimic, nici să cobor, nici să urc. Fix de 3 ori. De fiecare dată. Primul prag e undeva după primele 200 de metri, când urci prin pădure, umezeală, întuneric. Te gândești: „Ce dracu caut eu aici? Vreau acasăăăă.” Apoi ieși din pădure, ajungi pe creste de unde vezi nevăzutul și devii fericit, iar oboseala face parte din tine. Nu o mai refuzi. Urmează al doilea prag, când simți că mușchii ți se blochează și efectiv nu mai poți face un pas. Dar ceilalți urcă, nu ai dreptul să te oprești. Și te gândești: „Nu mai pot. Serios. Fuck!” Întreb: „Cam ce distanță o fi de la cabană până în vârf?” Aud: „Cam cum ai merge de la Chișinău până la Călărași pe jos.” Râdem.

Mergând, simți că picioarele încep să meargă fără tine, iar nevăzutul începe din ce în ce mai tare să-ți aparțină. Al treilea prag e aproape de vârf, dar atunci știi că nu există cale de întors. Și atunci te gândești: „Ori eu pe munte, ori muntele pe mine. Voi reuși. Trebuie să reușesc. Hai, picioare, hai.” Am ajuns cu capul în nori. Ni s-a ordonat să ne oprim. Deoarece nu vedeai la o distanță de 30 cm nici la stânga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi. Puteai păși în gol. Glumeam: „Hei, mai ești cu noi? Sau te-au luat norii?” Am stat așa vreo 15 minute. Înfricoșător și absolut. Ne-am întâlnit cu niște păstori – sus, foarte sus. Am stat la vorbă de parcă eram prieteni de-un veac. Fii ai aceluiași munte. Ei ne-au dăruit niște flori de colț.

A început să plouă. Stâncile devin lunecoase. Pășești și piciorul merge în partea greșită. Te apucă cineva de mână să nu te răstorni în prăpastia din stânga. E acum cel mai bun prieten. Aruncăm o piatră să verificăm cât de adâncă e prăpastia. Vreo 30 de secunde nu se aude niciun zgomot, apoi piatra își pupă surorile de stâncă. Ne gândeam oare cum s-o auzi un om care pupă stâncile. Plouă. Nu mai poți. Să-mi bag piciorul în Omu și-n toate. Nu mai bine dormeam?! Țipete: „Uite cabana. Uite!” M-am așezat în genunchi și am mângâiat pietrele de pe versant. Am luat vreo 3. Le am și acum. Cea mai bună bere din viața mea. Cea mai fericită victorie din viața mea. Eram muntele. 7 ore. Am urcat. 5 ore. Am coborât. Prima dată am băut votcă. Din sticlă. Ținea de cald. Cineva și-a luxat piciorul la întoarcere. Îmi venea să țip, atât de tare euforiza muntele în mine.

Echipamentul e util. Dar mai important e să ai muntele în tine. A doua oară. Ceahlăul. Traseu mai ușor decât cel spre Omu. Iarăși cele trei praguri. Iarăși gândul: „Nu mai bine stăteam acum la terasă la o bere și admiram muntele de jos? Nu era mai bine. Eu pot, știu că pot.” A treia oară. A patra oară. Conserve, ciocolate, apă. Iarăși conserve. Totuși nu-s chiar așa de rele conservele astea. A cincea oară. De fiecare dată altfel. Paris, Amsterdam, Viena – toate astea sunt fantastice, cultura, civilizația – toate sunt extraordinare, dar sunt umane în deplinătatea lor.

Muntele e însă atât de antiuman, aș spune chiar. Ești neputincios și totuși faci parte din el. Iar dacă reușești să nu vezi urcarea ca pe o relație eu vs. munte, ci ca pe o integrare, ca pe o asumare, ca pe o estompare, atunci experiența e absolută. Muntele nu se supără, nu se bucură, el pur și simplu ființează. Lui îi este totuna cine urcă pe acolo, un bucătar sau un președinte, ateu sau budist. El ființează orice ar fi, iar dacă ar fi să nu ființeze, ar face-o cu aceeași simplitate, firesc, fără tragedie, fără bucurie, pur și simplu. Anume pur și anume simplu. Muntele nu se răzbună, muntele nu iubește, pentru că muntele ești tu. Contează modul în care trăiești tu muntele. Urcarea pe munte e o urcare în tine, pentru unii purificare, pentru alții clarificare, pentru alții liniștire. Pentru mine de fiecare dată a fost integrare și împăcare. Urcarea e anevoioasă. Dar atunci când reușești să nu faci diferență dintre tine și munte, să te golești de tine și să faci parte din el, experiența e sublimă.

Pe munte, drumeții se salută între ei, ca într-o familie numeroasă. Pe munte, am avut cele mai fericite și mai profunde discuții. În munte, totul e altfel. Iar când aproape ajungi, cabana Dochia din vârf, cea cu camere putrezite și puturoase, cu pereții șubrezi și paturi inexistente în civilizație, cabana ți se pare o oază, o dovadă a victoriei și garanția unei beri reci. Luna, muntele, izvorul, afinele, tu – toate sunt o singură entitate, nu există granițe între acestea. Toate sunt aceeași energie universală, manifestată sub diferite frecvențe.

Seara era frumos, liniște, undeva băieții cântau alături la chitară. Somn. Dimineața potop. Ploua des și inuman. Nu vedeai bine la 2 metri în față sau în spate. Pământul devine lunecos și amăgitor. Cineva zice: „Hai, îmbrăcarea.” Eu râd: „Bună glumă.” „Eu n-am glumit. Trebuie să coborâm, nu vine nimeni să ne ia de aici.” „Dar nu vezi că nu se vede? Cum o să coborâm?” „Iaca-șa.” Potopul. Frig. Ud. Cald. „Călcați pe pietrele moarte, nu pe pietrele vii.” Căzături. Lovituri. Extaz.

Muntele e de fiecare dată diferit. Poate să plouă, poate să fie cald, zăpadă, glod, frunze, vipere, praf, poate să fie orice. Acest altfel mă bucură de fiecare dată. Pentru că e nemaipomenit de frumos. Ce-nțelegeți, voi?

Înveți că nu există frică, doar ființare. Că poți fi împotriva ploii sau alături de ea. Că te poți împotrivi sau te poți bucura. Nu tu urci muntele, ci muntele urcă în tine.

Trist e să cobori. Dar, spune și versul, „munții ne cheamă să rămânem, însă noi coborâm, unii pentru un an, alții pentru totdeauna, căci mereu trebuie să ne întoarcem.” Piesa asta spune cam tot ce am vrut să spun eu..  Mai frumos și mai succint. Oare toți în care urcă muntele simt la fel?

*carte: Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire

Schimbarea la față a lui Plahotniuc sau Cel mai iubit dintre pământeni

Lasă un comentariu

(2 mottouri deoarece articolul are 2 dedicații)

Motto1: „Tu, care n-ai văzut lampa, cu lampă ce-ai să vezi?” Saadi

Motto2: „Era ca un cocoș care credea că soarele s-a înălțat ca să-l audă pe el cum cucurigește” (George Eliot)

Știu – titlul sună tare deștept. Asta nu eu. E pentru că vreau să atrag atenția. Poate o să mă observe și pe mine. Poate o să mă cheme la următorul ritual de sacrificare ca să intru în lista celor mai importanți-oameni-de-azi-înainte.

În primul rând, numai numele lui cât face într-un titlu. Articolul devine instantaneu (greu cuvânt!) la modă și poate, tot admirându-se în oglinda googlească, mă va găsi, ca pe Cenușăreasa (sau poate ca pe Alba-ca-Zăpada?).

În al doilea rând, el a spus cuiva care a promis să nu spună la nimeni, totuși a spus unora și așa au aflat toți că… citește Liiceanu și Pleșu. Aoleu! În mașină îi poartă. Și atunci m-am gândit că sigur trebuie să-i aibă, dacă nu în mașină, atunci la WC, pe Marin și Emil. Sau pe Emil și Marin. Iar ei îl vor aduce, cu siguranță, pe blogul meu. Și atunci, ah ce viață, ah ce trai!

Am mai înțeles că lui Știți-voi-cine nu-i place să i se aducă aminte despre unele, altele, despre raidere, judecători, nichifori, voronini, hoteluri-cumpărate-pe-nimic, petromuri, contrabandă-legală, pașapoarte cu nume false, ei, și alte fleacuri care, de fapt, noi știm cu toții, se mai fac și s-au făcut. În plus, cei care zâmbesc frumos 2 ore și te invită la discotecă nu pot fi măgari, nu? Nici curvele nu spun că se culcă cu măgari.

Ei dar ce știu eu? Eu nu-s, cum se numește, formator de opinie. Sau mâncător de opinie? Am uitat.

Emil cu Marin au spus totul așa de bine, că eu nici nu mai știu ce-aș putea adăuga, așa că mă alătur cuvintelor celor doi.

Acum am înțeles de ce împărații romani ofereau pâine și circ – lumea începe să uite ceva și să înghită altceva. Iar Nero devine brusc Mesia. Asta da PR sau cum s-o numi.

Dacă Știți-voi-cine o să afle de mine, eu o să-i rostesc pasaje din Gabriel și Andrei. O să-i spun că ce am scris nu-mi aparține, și, după cum spunea bătrânul Umberto, nimic nou sub soare. Poate o să mă ierte.

Cât despre cei care îl aplaudă pe Nero dând foc orașului, pot spune un singur lucru (în afară de dezamăgire, indignare, plictiseală și restul mofturilor ce lipsesc acestei ere moldave): Vedeți că Nero a dat foc întregului oraș, asta după ce și-a ucis mama, soția, numeroase rude și, sunt convinsă, aproape toți lingăii, până n-a mai rămas nimeni în jurul lui.

Am mai citit undeva că Știți-voi-cine să enervează mai tare dacă nu scrii, decât dacă critici. Data viitoare n-am să scriu. Amu am vrut doar să mă bag în seamă.

P.S. „Numai ca să rămână în amintirea posterității, Erostrat a dat foc templului Dianei din Efes și, din păcate, posteritatea l-a făcut celebru amintindu-și de prostia sa. Nimic nou sub soare, poți deveni celebru și făcând-o pe prostul satului…”

P.P.S. Apropo, dacă-l vezi pe autorul celui de-al doilea motto, nu i te adresa cu Ghiță, spune-i Maria. Sau Ana. Întreabă secretara de ce.

Older Entries Newer Entries