Deschideți școala spre fericire!

Lasă un comentariu

20150717_110632-1

„Deși gîndirea fericirii nu o face mai accesibilă, această gîndire este totuși preferabilă prostiei sau orbirii.” (A. Comte-Sponville et al.)

***

Școala se află în prag de catastrofă. Studii recente arată că numărul doritorilor de a deveni profesori scade dramatic și asta se întîmplă în țările civilizate și economic înforitoare. Cercetările constată că discrepanța dintre elevi și școală crește tot mai tare, aceștia neînțelegînd rostul ei și nefiind entuziasmați de ideea de a merge la școală. Autoritatea și previzibilitatea profesiilor au dispărut din rîndul factorilor determinanți de a merge la școală.

Am convingerea că școala trebuie redefinită semnificativ și cred că redefinirea ei trebuie să aibă loc anume prin prisma conceptului de fericire. Or, școala în calitatea ei de metaviață, de lecție despre viață, e cea mai potrivită lecție despre fericire. Și cînd zic fericire, nu măr refer la satisfacția placidă a bovinei sătule, ci la o continuă interogare de sine. Căci oamenilor în ziua de astăzi le lipsește cel mai mult înțelegerea propriei identități și a locului între alte identități. Și anume pentru că aceasta este o nevoie tot mai sporită și pentru că foarte puțini știu cum să facă asta, e nevoie ca școala să ofere lecții și în acest sens.

Oare nu fericire caută oamenii de cînd lumea? Oare religia nu tot asta caută, în ultimă instanță? De ce școala ar căuta altceva?

Conceptul de fericire s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor – de la idealismul lui Aristotel la diversitatea și deschiderea tuturor noțiunilor spre individualizarea totală a ideii de fericire, iar conceptul de școală refuză să fie schimbat.

Odată cu Socrate, începe căutarea de sine, problematizarea ființei umane, adică a fericirii. Virtutea era un element fundamental în conceptul de fericire. Aristotel și Platon merg chiar mai departe și propun o combinație ideală între o fericire a oamenilor virtuoși și una a contemplației.

În secolul al 17-lea, prin scrierile lui Hobbes, Pascal, Spinoza, se schimbă ideea de fericire, binelui suprem substituindu-i-se mersul continuu spre îndeplinirea dorinței. Odată cu religia, fericirea devine obiect de speranță, creștinismul mutînd fericirea în Paradis – o fericire de dincolo.

Secolul al 18-lea, al lui Voltaire, Rousseau, readuce fericirea pe pămînt, iar ideea de fericirea ține mai mult de experiență, de reflecție, de curiozitate. Astfel, un loc aparte este acordat simțurilor, imaginarului, importantă fiind căutarea identității, dar și a fericirii. Totuși, se credea că săracii nu pot avea pasiuni, fiind prea preocupați cu supraviețuirea.

Astăzi, fericirea a devenit un bun comun, a fost democratizată; ea reprezintă un fel de carpe diem în forme și percepții individualizate și diverse. Prescripțiile morale și religioase pierd teren. În schimb, noi, cei de astăzi, ne-am îndepărtat tot mai mult de celălalt, concentrîndu-ne asupra sinelui.

Aceste idei despre mutațiile conceptului de fericire le-am preluat din Cea mai frumoasă istorie a fericirii (A. Comte-Sponville et al.) și am convingerea că dacă fericirii i s-a acordat un loc fundamental de către filozofi de-a lungul secolelor, asta ar trebui să facă și școala – să pună fericirea la temelia ei. Să aibă în vedere căutarea sinelui și a fericirii cînd își construiește misiunea, cînd încearcă să răspundă la întrebările esențiale „De ce avem nevoie de școală?”, „Ce trebuie să ne învețe școala?”, „Cum anume ne poate ajuta școala în calitatea noastră de ființe individuale și ființe sociale?”.

Constat că dezlegăm tot mai mult cunoașterea de sine, trăirea autentică de cunoașterea de lucruri, de școală, care a devenit un loc arrid, lipsit de joc și descoperire prin căutare. Or, școala nu mai poate fi un obiectiv în sine, ea este un instrument. Să știi să citești, să numeri, să pictezi nu e o finalitate, e doar un instrument. Instrument pentru ce? La întrebarea asta ar trebui să încercăm să răspundem împreună – la școală și dincolo de hotarele ei.

20150328_102854

Reclame

Romeo vs. Julieta

Lasă un comentariu

Motto: „Aici toată lumea, inclusiv eu, este îngrozitor de normală.” (P. Esterhazy)

***

-Au adormit copiii? Mâine trebuie să mergem la medic.

***

Euridice: Orfeu, mai ai să te ții de cântat? Tu crezi că mie îmi place să fiu chelneriță? Talent, i-auzi! Eu tot am talent. Și încă ce talent. Dar cineva în casa asta trebuie să plătească facturile. Tu măcar vasele de le-ai spăla din când în când. Unde iar te-ai pornit?

Orfeu: Romeo azi face cinste. Pleacă în India. A divorțat de Julieta în sfârșit.

Euridice: Cum adică în sfârșit?

Orfeu: Adică… spre mirarea mea și nefericirea lui. O să vină și Tristan, și Lancelot. Mă gândeam să scriu un cântec despre prietenia noastră. Ne unesc atâtea mituri.

Euridice: Înainte cântai numai despre mine… Acum umbli bezmetic toată ziua și nu mă ajuți deloc. O să plec, să știi de data asta chiar o să plec.

Orfeu: Mai bine întorceam capul atunci să văd dacă precis ești în urma mea…

***

Tristan: Isolda, nu știi unde e portmoneul meu? Trebuie să plec.

Isolda: Acolo unde l-ai pus.

Tristan: Nu faci nimic toată ziua și încă mai ai tupeu să-mi răspunzi așa. Câte am pătimit din cauza ta, am renunțat la carieră ca să fiu cu tine și acum uite unde am ajuns…

Isolda: Cine naiba a schimbat otrava cu licoarea iubirii?

***

Guinevere: Iarăși ciorapi, peste tot ciorapi. Nu știu cum nu te împiedici de ei.

Lancelot: Mă împiedic, dar mă ridic și merg mai departe. Seamănă cu relația noastră aproape că.

Guinevere: De ce l-am lăsat pe Arthur? Și încă pentru cine…

Lancelot: Adu-ți aminte, draga mea. L-ai lăsat pentru iubire, pentru iubire… Veșnică. Întârzii. Pa.

***

Romeo: În sfârșit.

Julieta: Sfârșit.

***

Asta-i povestea? Pașli v jopu.

„Fericirea aceasta este sterilă. Mă mulțumește, dar nu mulțumirea este hrana care îmi trebuie mie. Ea îl adoarme pe lupul de stepă, îl face sătul. Dar nu este o fericire pentru care să mori.” (H. Hesse)

DSC_2971

Apă-canal, Africa și nefericirea

10 comentarii

Motto:
–    Ce câștigi protestând și atacând și năpustindu-te și agitându-te?
–    Câștig că mă simt om.
–    Și ca să te simți om trebuie să perturbi societatea în care trăiești?
–    Sigur că da! Ca să fie și ei oameni!
(Miguel de Unamuno)

2 zile. Adică 35 de ore. Am fost nefericită. Kaziolu’ care m-a făcut nefericită se numește apă-canal. N-am avut apă. V-ați prins. Din lipsă de apă am început să mă gândesc la sensul vieții și am devenit nefericită că sunt nefericită. Adică cum naiba pot să fiu nefericită deoarece n-am apă?! M-am zburlit la mine puțin. În Africa copiii mor de foame. În Chișinău au murit deja 9 oameni de frig. Și mulți alții mor de frig și acum. Ei, încă nu mor, da’ rabdă. Frigul, lipsa de apă, lipsa de respect uman, salariile, drumurile, pe Focșa (el e la modă acum).

Aveam vreo 20 de farfurii nespălate, aranjate constituțional prin toată bucătăria, toate cănile și furculițele, simțeam cum părul începe să producă ulei de floarea-soarelui (îmi place să mă cred o floarea-soarelui, nu o sfeclă). Am privit trei filme. Murdară. Enervată. Pe sistem. Pe mine.

Apă-canal are un număr de telefon de încredere. Cred că i-au zis așa, deoarece nu răspunde nimeni. Niciodată. Nimeni nimic nu știe. După rugaciuni, invective și bocete, prin mila lui dumnezeu, a apărut și apa. La 9. De la 9 până la 10.30 a curs aer. Șapu’ rujină. Adică noi vom plăti apă. Da, mă rog, aeru’ je îi mai important ca apa.

Dăunăzi a venit o mamzelă de la moldova-gaz să ia datele de la contor. S-a apucat să țipe că de ce n-o sunăm să-i dăm datele că ea ne-a lăsat bilețel în ușă. Romantic! Elegant, îi aduc aminte că e serviciul ei și este plătită pentru a înregistra aceste date. Mamzela și-a crăcănat ochii, a ridicat degetul arătător în sus și s-a răstit: „Ia la dânșii, cand am să vă pun 500 m3 în plus, o să vedeți voi.” Am amuțit. Șefa m-a pus la punct. Am îndrăznit în dulcele stil moldovenesc să-i sugerez că decizia ei s-ar putea să nu fie benefică. Mi-a întors fundulețul, trântind ușa: „Eu îți dau gaz, da’ tu încă mai ai pretenții.” Wow. Ea imi dă gaz. Prikini. Și încă și pi digiaba.

Acum sunt tristă. Că am fost învățați să fim scuipați și nimic să nu facem. Moldoveanul nu are respect față de celălalt, pentru că nu este respectat. Nici măcar de cei care sunt plătiți tot de el. De ce să dau în judecată apă-canal sau mamzela? Nu se schimbă nimic. Și asta e trist. Măcar de voronin se temeau unii, alții. Da’ de ăștia nu se teme nimeni.

În schimb, eu sunt fericită, mi-o dat apă. Dijiaba, desigur.

P.S. În lumea modernă, e tot mai greu să fii fericit. Ți se dau o grămadă de chestii: apă, lumină, canalizare, mașină cu cutie automată, mașină de spălat vase, iphone, laptop, șubă etc. O infinitate. Și apoi când dispare una, devii brusc insuficient ție însuți. Și nouă totul ni se pare normal. Nică ciudat.
Partea frumoasă este că același lucru e valabil cu alte valori. Dacă dai omului cărți, apoi i le iei, va suferi; dacă îi dai cultură și frumos, le va duce dorul mai tare chiar decât după lumină electrică. Hai să dăm cultură și frumos! Prin noi înșine, prin copiii noștri, prin cum vorbim și cum pășim.

P.P.S. Da ei se cătăie mai departe. Șto delati, a, gospodin Lenin?

*carte: Hronicul Găinarilor, Aureliu Busuioc