Romeo vs. Julieta

Lasă un comentariu

Motto: „Aici toată lumea, inclusiv eu, este îngrozitor de normală.” (P. Esterhazy)

***

-Au adormit copiii? Mâine trebuie să mergem la medic.

***

Euridice: Orfeu, mai ai să te ții de cântat? Tu crezi că mie îmi place să fiu chelneriță? Talent, i-auzi! Eu tot am talent. Și încă ce talent. Dar cineva în casa asta trebuie să plătească facturile. Tu măcar vasele de le-ai spăla din când în când. Unde iar te-ai pornit?

Orfeu: Romeo azi face cinste. Pleacă în India. A divorțat de Julieta în sfârșit.

Euridice: Cum adică în sfârșit?

Orfeu: Adică… spre mirarea mea și nefericirea lui. O să vină și Tristan, și Lancelot. Mă gândeam să scriu un cântec despre prietenia noastră. Ne unesc atâtea mituri.

Euridice: Înainte cântai numai despre mine… Acum umbli bezmetic toată ziua și nu mă ajuți deloc. O să plec, să știi de data asta chiar o să plec.

Orfeu: Mai bine întorceam capul atunci să văd dacă precis ești în urma mea…

***

Tristan: Isolda, nu știi unde e portmoneul meu? Trebuie să plec.

Isolda: Acolo unde l-ai pus.

Tristan: Nu faci nimic toată ziua și încă mai ai tupeu să-mi răspunzi așa. Câte am pătimit din cauza ta, am renunțat la carieră ca să fiu cu tine și acum uite unde am ajuns…

Isolda: Cine naiba a schimbat otrava cu licoarea iubirii?

***

Guinevere: Iarăși ciorapi, peste tot ciorapi. Nu știu cum nu te împiedici de ei.

Lancelot: Mă împiedic, dar mă ridic și merg mai departe. Seamănă cu relația noastră aproape că.

Guinevere: De ce l-am lăsat pe Arthur? Și încă pentru cine…

Lancelot: Adu-ți aminte, draga mea. L-ai lăsat pentru iubire, pentru iubire… Veșnică. Întârzii. Pa.

***

Romeo: În sfârșit.

Julieta: Sfârșit.

***

Asta-i povestea? Pașli v jopu.

„Fericirea aceasta este sterilă. Mă mulțumește, dar nu mulțumirea este hrana care îmi trebuie mie. Ea îl adoarme pe lupul de stepă, îl face sătul. Dar nu este o fericire pentru care să mori.” (H. Hesse)

DSC_2971

Dragostea și frica: anulare reciprocă

Lasă un comentariu

Motto: „A iubi înseamnă și a încerca să conciliezi două mari iubiri inseparabile. Să fii îndrăgostit de propria-ți libertate și să te îndrăgostești de libertatea celuilalt.” (Jacques Salomé)

Discutam recent cu doi prieteni psihologi: l-aș defini pe unul ca fiind idealist, iar pe celălalt ca fiind tehnic. Cel de-al doilea spunea că există vreo 2 sute și ceva de emoții umane, foarte variate și foarte clar definite. Idealistul susținea că toate aceste emoții sunt reale, dar că omul evoluează în baza a două emoții primordiale și primare: dragostea și frica.

Polemica s-a desfășurat ca între doi psihologi, bineînțeles, care s-au ascultat doctoricește unul pe celălalt, dând în final verdictul că celălalt are dreptatea lui, dar este pacientul. Eu voi încerca să-mi asum perspectiva idealistă, uitând că există psihologi, preoți și politicieni și voi fi cu siguranță subiectivă, dar îndrăgostită de om. Dați-mi voie.

Așadar, dragostea și frica. Toate celelalte emoții derivă din acestea două. Ele ghidează omul de când acesta trăia în peșteri și îl vor ghida chiar și pe corăbiile spațiale. Poate doar energia (ce (re)devii după moartea fizică) nu cunoaște aceste două emoții, pentru că ea este firească, neutră, ca soarele. Cred că dragostea și frica sunt două emoții care se anulează reciproc. Din acest motiv, cultivând dragostea, reprimăm frica în mod automat și invers. Se poate spune că sunt invers proporționale (cartea de matematică, clasa VII-a). Generația noastră și cele ale părinților și buneilor noștri au crescut mai mult în spiritul fricii, decât în spiritul dragostei. Am învățat mai mult de frică, am comunicat de frică, am făcut facultatea de frică, am cumpărat apartament în același oraș în care am crescut de frică, n-am divorțat sau am divorțat de frică, am făcut copii sau n-am făcut copii de frică etc. Sigur că ne putem juca cu aceste axiome, cineva poate spune: „Eu n-am făcut facultatea de frică, mie mi-a plăcut biochimia.” sau orice alt contraexemplu. Dar eu nu mă axez pe cazuri concrete, e vorba de o abordare generală și orice s-ar spune, vă pot demonstra în fiecare caz aparte că majoritatea clipelor din viață le-ați făcut din frică. Din frica de a fi împușcat, de a fi exmatriculat, bătut, concediat, din frica de a nu fi acceptat de societate, din frica de a nu dezamăgi, din frica de a nu fi izolat sau abandonat, din frica de a-ți asuma propriile dorințe și păreri, din frica de a greși și o pot continua la nesfârșit.

Această frică de a nu greși și de a nu dezamăgi este cea mai adânc înrădăcinată social, dar și cel mai greu de recunoscut și de respins. Ținem minte cu toții cât de important era să nu spargi o vază, să nu murdărești covorul, să nu te scarpini în nas față de alții, să nu arăți puța la grădiniță, să nu cumva să crezi altfel decât cei mari, să nu cumva să pui o întrebare „prostească” învățătorului șașamaideparte. Atâtea „să nu” și atât de puține „să”. Cineva mi-a povestit că de mic voia să facă parte din teatrul școlar, iar adulții i-au spus că asta nu e treaba serioasă pentru băieți. Altcineva că voia să se facă gimnastă, dar adulții de pe vremea aia i-au zis că nu e frumos o femeie să-și dezgolească curul așa. Noi, cei crescuți în abordarea fricii, nu mai putem anula emoția, este imposibil, e adânc în sângele nostru, putem s-o micșorăm, dar s-o înlocuim de tot cu dragoste foarte rar și foarte greu. În schimb, avem minunata șansă de a ne crește copii în stimulul bazat pe dragoste, nu pe frică.

Din cauza fricii nu reușim să fim deplini pentru că ne raportăm la ceilalți și la contexte exterioare, care s-ar putea să nu ne definească, să nu ni se potrivească. Și în final să devenim nefericiți. Câți oameni ați văzut cu adevărat fericiți, care să iubească ce e în jur și ce e în ei, care să tolereze și să iubească diferențele, o bucurie ingenuă și veritabilă. Eu personal nu cunosc în carne și oase nici unul. Oare nu ne dorim copii noștri să fie cu adevărat liberi? Să nu le fie frică nici de sine, nici de ceilalți. Iar libertatea fără dragoste e nocivă și dăunătoare. Iubind, dăm ce este mai bun în noi și nu mai avem nevoie de frică, ea fiind inutilă pentru că doar în dragoste suntem veritabili și deplini.

Putem învăța copiii noștri să facă lucruri din dragoste, nu din frică. Să fie liberi să ia decizia de a acționa sau de a nu acționa pentru că iubesc, fără teama de a fi izolat, abandonat, certat, neînțeles, fără teama de a deveni vinovatul altei nefericiri. Fericirea fiecăruia depinde doar de el însuși. Sau așa ar trebui să fie. Să-i învățăm pe copiii noștri că le vom fi mereu alături, că nu există așa ceva ca obraznic sau cuminte, ci doar acțiuni benefice sau dăunătoare, că un comportament poate fi greșit, nu o nevoie. Să-i învățăm că este ok să simțim așa cum simțim, să avem nevoile pe care le avem, ele sunt adevărate, totodată – că modul de a ne îndeplini acele nevoi poate dăuna. Să-i învățăm că prin cuvinte ne dăm pe noi înșine și că trebuie să fie atenți la cuvinte, ele totuși fac vânătăi. Să-i învățăm că „ura îl umilește mai mult pe cel care o poartă decât cel căruia îi este destinată” și că fiecare este unic și frumos exact așa cum este.

Și, da, pentru asta trebuie depuse eforturi considerabile, trebuie să ieșim din stereotip, să nu acționăm ca și cum vom iubi doar dacă vor fi îndeplinite așteptările noastre. Să acceptăm, să recunoaștem și să iubim necondiționat. Să citim practici și metode (măcar Salomé, Dolto, Goleman), deși adesea nu e suficient. Știu oameni care citesc, dar nu pot implementa, deși la nivel teoretic acceptă și chiar predică adesea.

Să ne minunăm, să ne descoperim, să nu ne înșelăm pe noi înșine, să nu etichetăm, să învățăm că acceptarea de sine implică acceptarea celuilalt și că răul pe care îl putem face copiilor noștri poate fi uneori ireversibil. Iar când simțiți că frica vă acaparează, frica de a pierde sau de a fi părăsit, frica de a deveni medic în Africa, frica de a pleca sau de a veni, frica de a răci sau de a cădea, aduceți-vă aminte că suntem închistați și înnegriți de prea multe frici. Începeți să iubiți, iar dacă vi se pare că nu aveți ce iubi, începeți a vă bucura mai mult decât a vă indigna, porniți în călătoria iubirii de orice și de tot. Fericirea e garantată. Și gândiți-vă că fiind nefericiți nu aveți ce oferi celorlalți decât tot tristețe și nefericire.

P.S. „Noi toate vrem ca bărbații să se schimbe, dar îi creștem astfel încât să aruncăm asupra viitoarelor soții sarcina de a-i transforma.” (Denise Bombardier)

Mamelor, aveți fericirea copiilor voștri și a umanității întregi în mâinile și inimile voastre. Dacă nu vreți o generație de războinici, ghidați de frici și nemulțumiri, renunțați la modelul educației transmis de epoci, apucați-vă de citit și de iubit.

*carte: Pagini bizare, Urmuz

Dilema lui Charon

7 comentarii

Motto: Cert, din punctul de vedere al lumânării, flacăra ei, ce dă lumină, este o boală. (Lucian Blaga)

Charon stă. Nu mai așteaptă. Charon și-a uitat până și numele. Ține minte doar că mama îi zicea „soarele meu” și se întreba cum poți fi soarele cuiva? Abia acum înțelege. Charon are febră. (De fapt, am auzit că, odată cu încalzirea globală, s-a făcut și în iad îngrozitor de cald, de asta și se recomandă a se pune în sicriu un antiperspirant). Dar Charon a fost rece și nepăsător mii sau poate sute de mii de ani. Avea hainele călcate în mod exemplar, barba rasă și ochii lucizi. Știa ce are de făcut. Lua mortul, îl suia în barcă, îl ducea pe celălalt mal. Nu se plictisea. Nu obosea. Nu se enerva. Pentru că nu simțea nimic în afară de logica acțiunii lui. Totul – Styxul, morții, soarele, ploaia, toiagul, barca, el însuși – părea firesc. Avea răspunsuri chiar și la întrebări nepuse.

Acum stă. Barca e veche și roasă de carii (sau poate acolo s-o fi numind altfel sau poate s-a mâncat singură de tristețe și necaz?). Nu mai are spatele drept și neclintit, nu mai privește nepăsător înainte. Stă într-un genunchi cu ochii țintiți în jos. E boțită și plină de praf, pare atât de grea mantia lui. Morții au umplut malul, nu mai încap, stau unii peste alții, țipă, imploră, oftează, Charon nu aude decât bătăile inimii sale. Are inimă! EA a găsit inima lui. Dar EA e vie, iar el e… Charon. În concediul de toamnă pleca câteva zile printre vii – se amuza, ca la circ, cu bufoni, cu acrobați, cu captivi, cu dresori, cu dresați. Și între două răsuflări a văzut-o. Atunci Orfeu a reușit să treacă de el, să-l amețească cu cântecul lui. După incident, Hades a venit să vadă cum s-a întâmplat ca invincibilul Charon să fi fost prostit de un cântec. L-a întrebat:

–          Chaaaron, lucrurile au ieșit din normalitate. Trebuie să-mi fac griji?

–          Totul este normal, a zis Charon, crezând că lucrurile sunt în ordinea lor obișnuită.

–          Ador cuvântul „normal”. E cuvântul perfect pentru a spune că de fapt nimic nu e normal, anume din cauza faptului că totul e normal, i-a întors Hades spatele.

Cel mai greu a început după. Își lua concediu tot mai des pentru a o vedea. Hades îl sâcâia cu morții lui. Îi venea să-i înece pe toți în Aheron. După ciudă, a venit tristețea. Tristețea imposibilității. Au venit întrebările. Dilemele. Neputința. Acum nu avea niciun răspuns și infinituri de întrebări. Nimic nu părea firesc. Totul părea fără rost. A zis vântului într-o zi:

–          Prietene Eol, tu știi ce e iubirea? Dacă știi, cum de nu ai lăsat totul să pleci după ea?

–          Eu iubesc frunzele pe care le ating, norii pe care îi călăuzez, frunțile oamenilor pe care le răcoresc, crestele de munți pe care le înfrunt. Asta iubesc. E adevărat, am făcut nebunii și eu. O focoasă m-a amețit și atunci, ca să-i demonstrez cât sunt de puternic, i-am dat lui Ulise burduful cu vânturi. Ce-am mai râs după.

A întrebat și soarele, și pe Aheron, și marea, și ploaia, și… morții. Toți au răspuns ca Eol. Doar morții altfel. Se părea că doar oamenii cunosc iubirea. Sau poate doar ei n-o cunosc. De la ei a aflat cum au băut cucută, au ucis prietenul, au spintecat femeia, s-au aruncat de pe pod cei care au iubit. Dar tot de la ei a aflat cum au râs, cum au visat și cum au respirat întâia dată cei care au iubit.

Charon nu era om. Morții trebuie să ajungă dincolo. Dar cum rămâne cu el? Și-a adus aminte de Unamuno când a trecut pe acolo, i-a strâns mâna și i-a zis: „Astăzi, ca niciodată, mă doare misterul.” A început și pe el să-l doară ceva. Există corect-ul? Sau, iubirea, există iubirea? Poate Eol are dreptate. Există dreptate? Există curaj? Ce există? Trebuie să aleagă? Îi este frică. Toți se tem, diferența e că unii se tem cu mult curaj, iar alții se tem cu multă lașitate. Cine este el? Poate ar trebui să-și dea un toiag în cap. Și totuși a fost atât de viu cu EA. Dar Charon nu este om să fie viu sau mort.

P.S. Nu știu ce va face Charon. Se va ridica, va curăța barca și va trece morții dincolo sau va lăsa mantia acolo și, gol, va merge în lume să o caute. Dar ce vor face atunci morții?

Eu nu știu. Acum plec deoarece un fluture s-a prins într-o pânză de maioneză și trebuie să scot mașina din garaj să salvez leopardul să nu mănânce polobocul.

*carte: Singur în fața dragostei, Aureliu Busuioc