Țara, fraților, se crește!

2 comentarii

Motto: „Frumusețea va salva lumea, dacă lumea va ști să salveze frumusețea.” (F. Dostoievski&V. Teleucă)

Am avut cu cineva o discuție despre „ei și ce mă rog au făcut cei din clasa politică a anilor ’90”. Discuție care m-a întristat. Am început să aud aceleași argumente scoase la indigo, repetate de toți plictisiții acestei țări. Îi înțeleg pe toți – să trăiești într-o țară în care cei mai mari patrioți s-au dovedit a fi cei mai bine instruiți kgb-iști e greu și trist. Azi nu te mai poți uita la cineva vorbind coerent pre limba ta, cu care parcă te asociezi în raționamente fără a te întreba: oare ăsta n-o fi de-a lor? N-o fi oare și el pus să rostească vorbe în slujba altor idealuri, pentru a ne induce în eroare? Nimeni nu pornește astăzi de la premisa că cel de lângă vorbește sincer. E un război rece continuu în Moldova.

Dar mi se pare că cei care astăzi neagă rolul evenimentelor de până în ’94, mai ales politicienii, o fac deoarece ei nu pot nici măcar atât. Și oamenii recunosc cu greutate că ei nu sunt în stare să-și asume o schimbare veritabilă, că se ascund după vestita „să lăsăm la o parte problemele sensibile și să ne ocupăm de treburi serioase”. Și asta pentru că ar fi invitați să părăsească sala. Atunci ei recurg la sloganul: „Ce-au făcut, mă rog, ăia? Au făcut mai mult rău, din cauza lor au venit la putere agrarienii, iar oamenii au început să fie dezgustați de subiectul unirii”. Ca și cum nu s-ar vedea că pe „subiectul limbii” se luptă două forțe, una incomparabil mai puternică decât cealaltă. O altă frază prea des lansată este „ne-am săturat de artiști, uite la ce ne-au adus poeții și scriitorii”. Păi, dragii mei, voiați scriitorii să soluționeze problemele financiare ale Moldovei?

E adevărat – clasa politică din anii ’90 era alcătuită doar din oameni de artă. Și KGB-iști. E adevărat că poeții nu se pricep la geopolitică, așa cum bancherii nu se pricep la poezie, cu excepțiile de rigoare. Dar acești „scriitori” au fost tot ce aveam, erau unica noastră elită; elită care astăzi ne lipsește cu desăvârșire. Bancherii nu fac revoluții – uitați-vă în istorie. Astăzi, mulți dintre oamenii noștri de valoare, care mai sunt încă vii, se murdăresc unii pe alții că ar fi turnat, trădat și lucrat în cu totul alte scopuri. O fi. Astăzi, se spune că mulți dintre ei au acaparat ideea românității și pe cea a dragostei de neam anume pentru a o denigra și a o izola, fiind șantajați sau din plăcere, poate. O fi. Și totuși, nu putem judeca arta prin această prismă. Și nici nu putem spune că dragostea de neam a făcut mai mult rău decât bine. Dacă suntem în stare să vedem doar asta, suntem pierduți pentru următorii 100 de ani.

S-a greșit în anii ’90? Sigur că da. Au existat acțiuni nefaste pe termen lung și decizii nesăbuite? Bineînțeles. E cineva a cărui viață a fost una ideală? Aruncați piatra, dragi politicieni și cetățeni. Știți vreo țară în care s-a făcut totul perfect, chiar și de către oamenii cu cele mai bune intenții? Ne aflăm cumva în rai? De ce astăzi avem foarte multe obstacole și ni se cere să vedem totul prin prisma lor, iar pentru acea perioadă obstacolele devin brusc invizibile? Acei oameni au făcut nu doar tot ce se putea, ci mai mult, mult mai mult. Aș vrea să văd care dintre politicienii de astăzi ar vota sau ar iniția o lege, ar cânta sau ar compune un text pentru care știe că poate fi ucis sau bătut sau dat afară de la lucru. Să ridice mâna, știind că-i poate fi tăiată.

Tu, politician Y, care nu iei o decizie ca să nu „incităm spiritele pe un subiect neserios” ai mai fi în stare măcar să respiri dacă ai sta cu pistolul la tâmplă? Darămite să stai drept.

Se zice că cei din anii ’90 au dus țara de râpă și că anume din cauza lor au guvernat comuniștii până alaltăieri. De unde acest raționament? Țara s-ar fi dus de râpă oricum, pentru că o „regiune” care nu s-a autoguvernat niciodată de când există ea, făcând parte fie din România, fie din Turcia, fie din URSS, nu putea ieși altfel din sistemul sovietic. Noi nu știam ce înseamnă să construiești un stat, să conduci un stat. Abia am început să învățăm asta. Produsele erau cumpărate pe bandă, fără concurență sau reguli de piață, iar deciziile erau oferite de-a gata. Orice ieșire din asemenea sistem se soldează cu o dărâmare bruscă și sigură. În mai toate țările, chiar și în cele care știuseră înainte de URSS cum e să fii un stat, au revenit comuniști, socialiștii după primii ani de „libertate”.

Reformele care au fost făcute în anii ’90 erau dureroase. Ca și cum un medic ți-ar scoate celulele canceroase fără anestezie. Să urâm medicul? Clasa politică de astăzi nu face nici a suta parte din ce s-a făcut în domeniile în care existau oameni care pricep. Ce să faci dacă economiștii și bancherii, agricultorii și polițiștii nu voiau să muncească pentru Moldova, nu aveau niciun fel de viziune? Ce să faci dacă anume acești poeți blamați vedeau mai mult decât restul meseriilor sovietizate? Aș vrea și eu ca și ceilalți membri din diverse meserii să fi înțeles cine suntem și de unde venim. Însă nu au existat, cei mai mulți trimiși în Siberia anume din acest motiv. Se vede că românii au memorie scurtă.

Dar oare dacă nu putem face mai mult decât bunicii să spunem că bunicii de fapt nu au făcut nimic în loc să recunoaștem incapacitatea noastră? E doar o metodă de a ne complace și de a ne tăvăli în propriile orgolii. E greu să ne uităm în oglindă? E mai confortabil să negăm valorile pentru a nu fi nevoiți să ne recunoaștem propriile frustrări? E mai ușor să spunem: „ei mare brânză cine-i Cioran sau Brecht sau Coșeriu?”, pentru că nu ne place comparația cu ei? Sărmanii de noi.

În zilele noastre e imposibil de schimbat numele unei singure străzi în unul românesc. E imposibil de reformat măcar o țâră sistemul educațional. E imposibil de dat un singur polițist afară. De ce? Mă-ntreb și eu: de ce? Să facem noi ce nu au făcut ei, dacă tot știm unde au greșit. Dar să facem asta fără a nega.

Arta nu este doar o formă de înfrumusețare a sălilor parlamentului sau a cravatelor politicienilor. Ea există de când există și omul nu doar de dragul relaxării după o zi grea de stat pe scaun. Și cine nu înțelege asta, nu înțelege nimic.

Fără acești oameni nu ar fi existat anii ’90. Nu așa. Deoarece ei au dat valoare mișcării și, cel mai important, energie. Pentru că sufletul are nevoie de energie.

E mai ușor să mergi cu tancul când cineva cântă pe el.

P.S. Mulțumim, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuc, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati, Mihai Dolgan, Andrei Vartic, Nicolae Sulac, Iurie Sadovnic, Maria Mocanu, Leonida Lari, Petru Zadnipru, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Valentin Mândâcanu, Dumitru Matcovschi, Mircea Druc, Ion Ungureanu, Alexandru Moșanu, Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Veniamin Apostol, Tudor Cataraga, Vlad Gheorghelaș și mulți alții pe care eu nu îi cunosc din cauzei ignoranței acestui popor.

(Chemăm la televiziuni și posturi de radio figuri dubioase, dar tinere, cu țâțele pline și capul gol, aducătoare de rating, iar apoi ne plângem că avem o țară de căcat. Încetați să plângeți și să acuzați; țara, fraților, se crește!)

Reclame

Dragostea și frica: anulare reciprocă

Lasă un comentariu

Motto: „A iubi înseamnă și a încerca să conciliezi două mari iubiri inseparabile. Să fii îndrăgostit de propria-ți libertate și să te îndrăgostești de libertatea celuilalt.” (Jacques Salomé)

Discutam recent cu doi prieteni psihologi: l-aș defini pe unul ca fiind idealist, iar pe celălalt ca fiind tehnic. Cel de-al doilea spunea că există vreo 2 sute și ceva de emoții umane, foarte variate și foarte clar definite. Idealistul susținea că toate aceste emoții sunt reale, dar că omul evoluează în baza a două emoții primordiale și primare: dragostea și frica.

Polemica s-a desfășurat ca între doi psihologi, bineînțeles, care s-au ascultat doctoricește unul pe celălalt, dând în final verdictul că celălalt are dreptatea lui, dar este pacientul. Eu voi încerca să-mi asum perspectiva idealistă, uitând că există psihologi, preoți și politicieni și voi fi cu siguranță subiectivă, dar îndrăgostită de om. Dați-mi voie.

Așadar, dragostea și frica. Toate celelalte emoții derivă din acestea două. Ele ghidează omul de când acesta trăia în peșteri și îl vor ghida chiar și pe corăbiile spațiale. Poate doar energia (ce (re)devii după moartea fizică) nu cunoaște aceste două emoții, pentru că ea este firească, neutră, ca soarele. Cred că dragostea și frica sunt două emoții care se anulează reciproc. Din acest motiv, cultivând dragostea, reprimăm frica în mod automat și invers. Se poate spune că sunt invers proporționale (cartea de matematică, clasa VII-a). Generația noastră și cele ale părinților și buneilor noștri au crescut mai mult în spiritul fricii, decât în spiritul dragostei. Am învățat mai mult de frică, am comunicat de frică, am făcut facultatea de frică, am cumpărat apartament în același oraș în care am crescut de frică, n-am divorțat sau am divorțat de frică, am făcut copii sau n-am făcut copii de frică etc. Sigur că ne putem juca cu aceste axiome, cineva poate spune: „Eu n-am făcut facultatea de frică, mie mi-a plăcut biochimia.” sau orice alt contraexemplu. Dar eu nu mă axez pe cazuri concrete, e vorba de o abordare generală și orice s-ar spune, vă pot demonstra în fiecare caz aparte că majoritatea clipelor din viață le-ați făcut din frică. Din frica de a fi împușcat, de a fi exmatriculat, bătut, concediat, din frica de a nu fi acceptat de societate, din frica de a nu dezamăgi, din frica de a nu fi izolat sau abandonat, din frica de a-ți asuma propriile dorințe și păreri, din frica de a greși și o pot continua la nesfârșit.

Această frică de a nu greși și de a nu dezamăgi este cea mai adânc înrădăcinată social, dar și cel mai greu de recunoscut și de respins. Ținem minte cu toții cât de important era să nu spargi o vază, să nu murdărești covorul, să nu te scarpini în nas față de alții, să nu arăți puța la grădiniță, să nu cumva să crezi altfel decât cei mari, să nu cumva să pui o întrebare „prostească” învățătorului șașamaideparte. Atâtea „să nu” și atât de puține „să”. Cineva mi-a povestit că de mic voia să facă parte din teatrul școlar, iar adulții i-au spus că asta nu e treaba serioasă pentru băieți. Altcineva că voia să se facă gimnastă, dar adulții de pe vremea aia i-au zis că nu e frumos o femeie să-și dezgolească curul așa. Noi, cei crescuți în abordarea fricii, nu mai putem anula emoția, este imposibil, e adânc în sângele nostru, putem s-o micșorăm, dar s-o înlocuim de tot cu dragoste foarte rar și foarte greu. În schimb, avem minunata șansă de a ne crește copii în stimulul bazat pe dragoste, nu pe frică.

Din cauza fricii nu reușim să fim deplini pentru că ne raportăm la ceilalți și la contexte exterioare, care s-ar putea să nu ne definească, să nu ni se potrivească. Și în final să devenim nefericiți. Câți oameni ați văzut cu adevărat fericiți, care să iubească ce e în jur și ce e în ei, care să tolereze și să iubească diferențele, o bucurie ingenuă și veritabilă. Eu personal nu cunosc în carne și oase nici unul. Oare nu ne dorim copii noștri să fie cu adevărat liberi? Să nu le fie frică nici de sine, nici de ceilalți. Iar libertatea fără dragoste e nocivă și dăunătoare. Iubind, dăm ce este mai bun în noi și nu mai avem nevoie de frică, ea fiind inutilă pentru că doar în dragoste suntem veritabili și deplini.

Putem învăța copiii noștri să facă lucruri din dragoste, nu din frică. Să fie liberi să ia decizia de a acționa sau de a nu acționa pentru că iubesc, fără teama de a fi izolat, abandonat, certat, neînțeles, fără teama de a deveni vinovatul altei nefericiri. Fericirea fiecăruia depinde doar de el însuși. Sau așa ar trebui să fie. Să-i învățăm pe copiii noștri că le vom fi mereu alături, că nu există așa ceva ca obraznic sau cuminte, ci doar acțiuni benefice sau dăunătoare, că un comportament poate fi greșit, nu o nevoie. Să-i învățăm că este ok să simțim așa cum simțim, să avem nevoile pe care le avem, ele sunt adevărate, totodată – că modul de a ne îndeplini acele nevoi poate dăuna. Să-i învățăm că prin cuvinte ne dăm pe noi înșine și că trebuie să fie atenți la cuvinte, ele totuși fac vânătăi. Să-i învățăm că „ura îl umilește mai mult pe cel care o poartă decât cel căruia îi este destinată” și că fiecare este unic și frumos exact așa cum este.

Și, da, pentru asta trebuie depuse eforturi considerabile, trebuie să ieșim din stereotip, să nu acționăm ca și cum vom iubi doar dacă vor fi îndeplinite așteptările noastre. Să acceptăm, să recunoaștem și să iubim necondiționat. Să citim practici și metode (măcar Salomé, Dolto, Goleman), deși adesea nu e suficient. Știu oameni care citesc, dar nu pot implementa, deși la nivel teoretic acceptă și chiar predică adesea.

Să ne minunăm, să ne descoperim, să nu ne înșelăm pe noi înșine, să nu etichetăm, să învățăm că acceptarea de sine implică acceptarea celuilalt și că răul pe care îl putem face copiilor noștri poate fi uneori ireversibil. Iar când simțiți că frica vă acaparează, frica de a pierde sau de a fi părăsit, frica de a deveni medic în Africa, frica de a pleca sau de a veni, frica de a răci sau de a cădea, aduceți-vă aminte că suntem închistați și înnegriți de prea multe frici. Începeți să iubiți, iar dacă vi se pare că nu aveți ce iubi, începeți a vă bucura mai mult decât a vă indigna, porniți în călătoria iubirii de orice și de tot. Fericirea e garantată. Și gândiți-vă că fiind nefericiți nu aveți ce oferi celorlalți decât tot tristețe și nefericire.

P.S. „Noi toate vrem ca bărbații să se schimbe, dar îi creștem astfel încât să aruncăm asupra viitoarelor soții sarcina de a-i transforma.” (Denise Bombardier)

Mamelor, aveți fericirea copiilor voștri și a umanității întregi în mâinile și inimile voastre. Dacă nu vreți o generație de războinici, ghidați de frici și nemulțumiri, renunțați la modelul educației transmis de epoci, apucați-vă de citit și de iubit.

*carte: Pagini bizare, Urmuz