Dragostea și frica: anulare reciprocă

Lasă un comentariu

Motto: „A iubi înseamnă și a încerca să conciliezi două mari iubiri inseparabile. Să fii îndrăgostit de propria-ți libertate și să te îndrăgostești de libertatea celuilalt.” (Jacques Salomé)

Discutam recent cu doi prieteni psihologi: l-aș defini pe unul ca fiind idealist, iar pe celălalt ca fiind tehnic. Cel de-al doilea spunea că există vreo 2 sute și ceva de emoții umane, foarte variate și foarte clar definite. Idealistul susținea că toate aceste emoții sunt reale, dar că omul evoluează în baza a două emoții primordiale și primare: dragostea și frica.

Polemica s-a desfășurat ca între doi psihologi, bineînțeles, care s-au ascultat doctoricește unul pe celălalt, dând în final verdictul că celălalt are dreptatea lui, dar este pacientul. Eu voi încerca să-mi asum perspectiva idealistă, uitând că există psihologi, preoți și politicieni și voi fi cu siguranță subiectivă, dar îndrăgostită de om. Dați-mi voie.

Așadar, dragostea și frica. Toate celelalte emoții derivă din acestea două. Ele ghidează omul de când acesta trăia în peșteri și îl vor ghida chiar și pe corăbiile spațiale. Poate doar energia (ce (re)devii după moartea fizică) nu cunoaște aceste două emoții, pentru că ea este firească, neutră, ca soarele. Cred că dragostea și frica sunt două emoții care se anulează reciproc. Din acest motiv, cultivând dragostea, reprimăm frica în mod automat și invers. Se poate spune că sunt invers proporționale (cartea de matematică, clasa VII-a). Generația noastră și cele ale părinților și buneilor noștri au crescut mai mult în spiritul fricii, decât în spiritul dragostei. Am învățat mai mult de frică, am comunicat de frică, am făcut facultatea de frică, am cumpărat apartament în același oraș în care am crescut de frică, n-am divorțat sau am divorțat de frică, am făcut copii sau n-am făcut copii de frică etc. Sigur că ne putem juca cu aceste axiome, cineva poate spune: „Eu n-am făcut facultatea de frică, mie mi-a plăcut biochimia.” sau orice alt contraexemplu. Dar eu nu mă axez pe cazuri concrete, e vorba de o abordare generală și orice s-ar spune, vă pot demonstra în fiecare caz aparte că majoritatea clipelor din viață le-ați făcut din frică. Din frica de a fi împușcat, de a fi exmatriculat, bătut, concediat, din frica de a nu fi acceptat de societate, din frica de a nu dezamăgi, din frica de a nu fi izolat sau abandonat, din frica de a-ți asuma propriile dorințe și păreri, din frica de a greși și o pot continua la nesfârșit.

Această frică de a nu greși și de a nu dezamăgi este cea mai adânc înrădăcinată social, dar și cel mai greu de recunoscut și de respins. Ținem minte cu toții cât de important era să nu spargi o vază, să nu murdărești covorul, să nu te scarpini în nas față de alții, să nu arăți puța la grădiniță, să nu cumva să crezi altfel decât cei mari, să nu cumva să pui o întrebare „prostească” învățătorului șașamaideparte. Atâtea „să nu” și atât de puține „să”. Cineva mi-a povestit că de mic voia să facă parte din teatrul școlar, iar adulții i-au spus că asta nu e treaba serioasă pentru băieți. Altcineva că voia să se facă gimnastă, dar adulții de pe vremea aia i-au zis că nu e frumos o femeie să-și dezgolească curul așa. Noi, cei crescuți în abordarea fricii, nu mai putem anula emoția, este imposibil, e adânc în sângele nostru, putem s-o micșorăm, dar s-o înlocuim de tot cu dragoste foarte rar și foarte greu. În schimb, avem minunata șansă de a ne crește copii în stimulul bazat pe dragoste, nu pe frică.

Din cauza fricii nu reușim să fim deplini pentru că ne raportăm la ceilalți și la contexte exterioare, care s-ar putea să nu ne definească, să nu ni se potrivească. Și în final să devenim nefericiți. Câți oameni ați văzut cu adevărat fericiți, care să iubească ce e în jur și ce e în ei, care să tolereze și să iubească diferențele, o bucurie ingenuă și veritabilă. Eu personal nu cunosc în carne și oase nici unul. Oare nu ne dorim copii noștri să fie cu adevărat liberi? Să nu le fie frică nici de sine, nici de ceilalți. Iar libertatea fără dragoste e nocivă și dăunătoare. Iubind, dăm ce este mai bun în noi și nu mai avem nevoie de frică, ea fiind inutilă pentru că doar în dragoste suntem veritabili și deplini.

Putem învăța copiii noștri să facă lucruri din dragoste, nu din frică. Să fie liberi să ia decizia de a acționa sau de a nu acționa pentru că iubesc, fără teama de a fi izolat, abandonat, certat, neînțeles, fără teama de a deveni vinovatul altei nefericiri. Fericirea fiecăruia depinde doar de el însuși. Sau așa ar trebui să fie. Să-i învățăm pe copiii noștri că le vom fi mereu alături, că nu există așa ceva ca obraznic sau cuminte, ci doar acțiuni benefice sau dăunătoare, că un comportament poate fi greșit, nu o nevoie. Să-i învățăm că este ok să simțim așa cum simțim, să avem nevoile pe care le avem, ele sunt adevărate, totodată – că modul de a ne îndeplini acele nevoi poate dăuna. Să-i învățăm că prin cuvinte ne dăm pe noi înșine și că trebuie să fie atenți la cuvinte, ele totuși fac vânătăi. Să-i învățăm că „ura îl umilește mai mult pe cel care o poartă decât cel căruia îi este destinată” și că fiecare este unic și frumos exact așa cum este.

Și, da, pentru asta trebuie depuse eforturi considerabile, trebuie să ieșim din stereotip, să nu acționăm ca și cum vom iubi doar dacă vor fi îndeplinite așteptările noastre. Să acceptăm, să recunoaștem și să iubim necondiționat. Să citim practici și metode (măcar Salomé, Dolto, Goleman), deși adesea nu e suficient. Știu oameni care citesc, dar nu pot implementa, deși la nivel teoretic acceptă și chiar predică adesea.

Să ne minunăm, să ne descoperim, să nu ne înșelăm pe noi înșine, să nu etichetăm, să învățăm că acceptarea de sine implică acceptarea celuilalt și că răul pe care îl putem face copiilor noștri poate fi uneori ireversibil. Iar când simțiți că frica vă acaparează, frica de a pierde sau de a fi părăsit, frica de a deveni medic în Africa, frica de a pleca sau de a veni, frica de a răci sau de a cădea, aduceți-vă aminte că suntem închistați și înnegriți de prea multe frici. Începeți să iubiți, iar dacă vi se pare că nu aveți ce iubi, începeți a vă bucura mai mult decât a vă indigna, porniți în călătoria iubirii de orice și de tot. Fericirea e garantată. Și gândiți-vă că fiind nefericiți nu aveți ce oferi celorlalți decât tot tristețe și nefericire.

P.S. „Noi toate vrem ca bărbații să se schimbe, dar îi creștem astfel încât să aruncăm asupra viitoarelor soții sarcina de a-i transforma.” (Denise Bombardier)

Mamelor, aveți fericirea copiilor voștri și a umanității întregi în mâinile și inimile voastre. Dacă nu vreți o generație de războinici, ghidați de frici și nemulțumiri, renunțați la modelul educației transmis de epoci, apucați-vă de citit și de iubit.

*carte: Pagini bizare, Urmuz

Genialități infantile

Lasă un comentariu

Motto: „Dacă i-am permite fiecărui copil să-și păstreze originalitatea, unicitatea, dacă nu l-am obliga să gândească la fel ca cei din jurul său – părinți sau învățători, frate sau soră – odată crescut mare, poate că ar fi mai credincios față de sine. Iată una dintre mizele esențiale ale educației: să rămâi credincios față de tine însuți și să-i dai voie copilului să fie credincios față de el însuși, față de potențialul și capacitățile sale.” (J. Salomé)

Există miracole care te fac să vrei dimineața.

Mi-am propus să nu mă dau cu părerea, să mă abțin în a da sfaturi și să încerc să comentez cât mai puțin aceste minuni lingvistice și cognitive. Poate altădată voi scrie un text cu recomandări pentru părinți, cu opiniile și experiențele mele față de procesul de educare (sau poate mai corect ar fi să spun procesul de abținere-în-a-educa), un text despre viziunea mea, altfel spus. Aici, am de gând pur și simplu să redau câteva dintre evadările individuale realizate de băiețelul meu în lumea cunoașterii.

Are 2 ani și oleacă. Iar lucrurile pe care le spune mi se par pur și simplu geniale adesea. De fapt, nu copii spun lucruri trăsnite, ci noi ne-am dezvățat a mai fi spontani, firești, a ne mira de totul, pentru că totul este o minune.

Bunelu’: „Când te văd mă topesc.”

Băiatul: „Bunelu’, da’ tu ce ești zăpadă?”

………………………………………………………………..

Băiatul: „Mami, eu sunt maimuță pentru că mănânc banane?”

………………………………………………………

Băiatul: „Mami, (mutând în joacă ácele unui ceas-jucărie), ceasul acesta arată că încă nu trebuie să dormim.”

……………………………………………………..

Eu: „Ce fel de mâncare faci tu acum la plita ta?”

Băiatul: „Mmm, gustoasă.”

……………………………………………………..

Băiatul: „Tati, tu dormi în patul mare?”

Tati: „Da.”

Băiatul: „Da’ eu dorm în patul mic?”

Tati: „Da.”

Băiatul: „Tati, când eu o să mă culc în patul mare și o să mă trezesc, în pătuțul mic să fie un bebeluș.”

…………………………………………………….

Eu: „Iepurașul are codiță. Dar tu ai codiță?”

Băiatul (analizându-și atent corpul): „Nuuuu, Mami, eu am puțulică.”

…………………………………………………….

Băiatul: „Mami, cine trăiește în copac.”

Eu: „Elefantul.” (Râd.)

Băiatul (mă privește atent): „Mami, tu ce, ai făcut o glumă?”

………………………………………………………..

Eu: „E gustos?”

Băiatul: „Foarte gustos, dar mulțumesc, nu mai vreau.”

…………………………………………………………

Băiatul: (învață să se dea jos de pe bicicletă, reușește, se uită la mine) „Mami, hai spune – bravo, scumpetea mea.”

…………………………………………………………

Eu: „Tati ți-a mâncat urechile?”

Băiatul: „Da, (punând mâna instinctiv la urechi) dar au crescut altele la loc.”

………………………………………………………..

Băiatul: „Mami, da tu ești bunică?”

………………………………………………………..

Băiatul: „Bunelu, tu fumezi? Și lupul-volk fumează?” (din desenele animate „nu pogodi”)

Bunelu: „Da. Și sunt supărat pe mine pentru că fumez. Dar uite, iepurașul mănâncă morcovi.”

Băiatul: „… Ce, lupul este rău? Bunelu, da’ tu ce ești rău?”

Noi: „Păi…”

Băiatul: „Bunelu’, da’ tu ce nu ma iubești?”

…………………………………………………………

Băiatul: „Mami, hai să ieșim afară să-i spunem bună dimineața soarelui.”

…………………………………………………………

Băiatul: „Mami, vreau o bombonică mică-mică.”

Eu: „Da, mai întâi mâncăm zeamă și apoi bombonica.”

Băiatul: „Mami, nu vreau nici zeamă, nici bombonică.”

…………………………………………………………..

Eu: „Hai să spălăm vesela. Vii?”

Băiatul: (se uită mirat la mine): „Da ce, eu îs mami?”

……………………………………………………….

Eu: „Uite, bunica îmi spune că îi este dor de tine.”

Băiatul: „De ce?”

Eu: „Pentru că vrea să te vadă.”

Băiatul: „De ce?”

Eu: „Pentru că te iubește.”

Băiatul: (zâmbește) „Și eu.”

…………………………………………………………

Băiatul: „Mami, hai să-ți dau un pupic să te trezești mai repede.”

……………………………………………………….

Băiatul: (uneori când stau îngândurată sau o fac pe severa cu el): „Mami, hai râzi.”

……………………………………………………….

Băiatul: „Vreau o bombonica.”

Eu: „Poftim, dar e unica. Ultima.”

Băiatul: (o bagă în gură, apoi o scoate întreagă, se uită la mine și întreabă) „Mami, dar tu vrei?”

……………………………………………………..

Băiatul: „Mami, motanul încălțat a făcut haț și a înghițit șoricelul. (gânditor) Mami, da’ ce motanul a crezut că șoricelul e mâncare?”

E atât de frumos încât uneori mi-e teamă să nu stric intervenind. Mi-am dat seama că are nevoie de libertate, dragoste și un model din partea noastră cât mai adevărat și mai senin.

P.S. „Nu te crede superior, nici inferior, nici egal oricui altuia, căci noi oamenii nu suntem cantități. Fiecare este unic și de neînlocuit; străduiește-te conștient să fii astfel.” (Unamuno)

Moartea

Lasă un comentariu

Motto: „Arborele moare în pace, cu simplitate și frumusețe. Cu frumusețe, pentru că nu trișează și nici nu face grimase, pentru că nu se teme și nu regretă nimic.” (L. Tolstoi)

Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre moarte. Moartea în sensul ei de continuare a vieții, nu de întrerupere a ceva. Dar nu știu mai nimic despre moarte. Nu am idee dacă e femeie sau bărbat, dacă te ia sau de fapt te duce, dacă este spontană sau are un program clar stabilit, dacă te omoară sau de fapt te învie, dacă e un dar sau e un blestem. Când voi cunoaște moartea mai îndeaproape, voi scrie, neapărat voi scrie. Acum îi las pe alții să vorbească.

„..îi sfătuia pe credincioși să nu facă comedie în ceasul morții, nici să nu preschimbe în scenă de teatru patul de moarte, ci să moară simplu și natural, adăugând că mulți dintre marii sfinți au murit ca animalele: culcându-se ca să moară. Iar de aici scot că, spunându-se „a murit ca un câine”, nu se ține seama că o astfel de moarte e o moarte de sfânt. Pentru omul perfect, a muri este o simplă funcție fiziologică, ceva cam ca a dormi.” (Unamuno)

„Fă zilnic în așa fel încât să-ți meriți somnul și să-ți fie odihna creierului pregătire pentru când ți se va odihni inima. Fă să-ți meriți moartea.” (Unamuno)

„Oare de ce ne bucurăm când se naște cineva și plângem la înmormântare? O fi deoarece nu suntem persoana implicată în procesul respectiv.” (Mark Twain)

„Oamenii nu acceptă încă moartea ca făcând parte din viață. moartea reprezintă un tabu, la fel cum era sexul acum o sută de ani. Odată cu acceptarea morții, omul va începe să-și accepte și bătrânețea. Pregătiți-vă pentru moarte. Meditați. Priviți moartea în față. Aceasta este cea mai înaltă experiență pe care o poate trăi cineva. Dacă puteți privi moartea în față, veți descoperi că sunteți nemuritor. Singurul care moare este trupul. Nu ratați momentul morții. Ea vă va oferi cel mai frumos dar al vieții, darul de despărțire. Foarte puțini oameni conștientizează acest dar, căci nimeni nu este pregătit pentru acest moment. Moartea îi ia prin surprindere.” (Osho)

„Băiețelul nu voia să plece din cimitirul unde fusese îngropat bunicul său și părinții intraseră în panică. În cele din urmă a exclamat: „dar, mamă, aștept să urce la ceruri!” Da, acestui copil i se spusese că bunicul va urca la ceruri. Să ne imaginăm că băiețelul nu ar fi putut rosti aceste cuvinte. Câte comportamente pline de anxietate nu ar fi încercat să exprime dinăuntrul lui aceste întrebări! Ar fi mai bine să spunem: „Nu știu unde e bunicul, a murit, dar, potrivit credinței mele, eu mi-aș dori să fie în locul pe care îl numim rai sau cer.” (Jacques Salomé)

„Când moare un om pe care îl iubești, întâlnești cu adevărat moartea.” (Osho)

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.” (Grigore Vieru)

Durerea face parte din evoluția noastră. Tot ce ne face mai buni își are rostul său. Mi-aș dori să integrez toate sensurile citate mai sus în trăirea vieții și a morții.

*carte: Mami, tati, mă auziți? Jacques Salome