Moartea

Lasă un comentariu

Motto: „Arborele moare în pace, cu simplitate și frumusețe. Cu frumusețe, pentru că nu trișează și nici nu face grimase, pentru că nu se teme și nu regretă nimic.” (L. Tolstoi)

Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre moarte. Moartea în sensul ei de continuare a vieții, nu de întrerupere a ceva. Dar nu știu mai nimic despre moarte. Nu am idee dacă e femeie sau bărbat, dacă te ia sau de fapt te duce, dacă este spontană sau are un program clar stabilit, dacă te omoară sau de fapt te învie, dacă e un dar sau e un blestem. Când voi cunoaște moartea mai îndeaproape, voi scrie, neapărat voi scrie. Acum îi las pe alții să vorbească.

„..îi sfătuia pe credincioși să nu facă comedie în ceasul morții, nici să nu preschimbe în scenă de teatru patul de moarte, ci să moară simplu și natural, adăugând că mulți dintre marii sfinți au murit ca animalele: culcându-se ca să moară. Iar de aici scot că, spunându-se „a murit ca un câine”, nu se ține seama că o astfel de moarte e o moarte de sfânt. Pentru omul perfect, a muri este o simplă funcție fiziologică, ceva cam ca a dormi.” (Unamuno)

„Fă zilnic în așa fel încât să-ți meriți somnul și să-ți fie odihna creierului pregătire pentru când ți se va odihni inima. Fă să-ți meriți moartea.” (Unamuno)

„Oare de ce ne bucurăm când se naște cineva și plângem la înmormântare? O fi deoarece nu suntem persoana implicată în procesul respectiv.” (Mark Twain)

„Oamenii nu acceptă încă moartea ca făcând parte din viață. moartea reprezintă un tabu, la fel cum era sexul acum o sută de ani. Odată cu acceptarea morții, omul va începe să-și accepte și bătrânețea. Pregătiți-vă pentru moarte. Meditați. Priviți moartea în față. Aceasta este cea mai înaltă experiență pe care o poate trăi cineva. Dacă puteți privi moartea în față, veți descoperi că sunteți nemuritor. Singurul care moare este trupul. Nu ratați momentul morții. Ea vă va oferi cel mai frumos dar al vieții, darul de despărțire. Foarte puțini oameni conștientizează acest dar, căci nimeni nu este pregătit pentru acest moment. Moartea îi ia prin surprindere.” (Osho)

„Băiețelul nu voia să plece din cimitirul unde fusese îngropat bunicul său și părinții intraseră în panică. În cele din urmă a exclamat: „dar, mamă, aștept să urce la ceruri!” Da, acestui copil i se spusese că bunicul va urca la ceruri. Să ne imaginăm că băiețelul nu ar fi putut rosti aceste cuvinte. Câte comportamente pline de anxietate nu ar fi încercat să exprime dinăuntrul lui aceste întrebări! Ar fi mai bine să spunem: „Nu știu unde e bunicul, a murit, dar, potrivit credinței mele, eu mi-aș dori să fie în locul pe care îl numim rai sau cer.” (Jacques Salomé)

„Când moare un om pe care îl iubești, întâlnești cu adevărat moartea.” (Osho)

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.” (Grigore Vieru)

Durerea face parte din evoluția noastră. Tot ce ne face mai buni își are rostul său. Mi-aș dori să integrez toate sensurile citate mai sus în trăirea vieții și a morții.

*carte: Mami, tati, mă auziți? Jacques Salome

Despre vampiri și regrete

3 comentarii

Motto: „Iar secretul vieții omenești, cel general, este dorința de mai multă viață, este vijelioasa și nepotolita sete de a fi tot ce ne înconjoară, fără a înceta să fim noi înșine, de a ne înstăpâni peste întreg Universul, fără ca Universul să ne stăpânească pe noi și să ne absoarbă; e dorința de a fi altul fără a înceta să fiu eu și de a continua să fiu eu, fiind tocmai altul; este, într-un cuvânt, setea de divinitate, foametea de Dumnezeu. „Dac-aș putea duce o altă viață și face cutare sau cutare lucruri pe care astăzi nu le pot face…!” – spui. Dar dacă ai putea duce altă viață și face lucrurile astea pe care astăzi nu le poți face, atunci n-ai putea duce viața pe care o duci, nici face ceea ce faci astăzi, și ți-ai dori viața și faptele actuale. Căci ceea ce vrei este viața aceea, și aceasta, și alta, le vrei pe toate. Omul vrea toate pământurile și toate secolele și să trăiască în tot spațiul și în tot timpul, la infinit și în eternitate. Ființele încep să trăiască atunci când vor să fie altele decât sunt continuând să fie ele însele.” (Unamuno)

Știu că am promis să scriu despre vampiri. Am început chiar să scriu despre vampiri și am ajuns să scriu despre regrete. Uite se începea cam așa: A fost odată un vampir. Feţişoara lui – spuma laptelui, ochişorii lui – mura câmpului. Serios. Dăunăzi m-a întrebat de ce s-a scumpit laptele.

Și întâmplător am dat peste un text de-al meu mai vechi. Și vampirul s-a supărat. A zis că va mai veni. Precis. Iată ce-a ieșit:

Regret din adâncul sufletului că nu am mers mai des la teatru. Sună poetic. E un vis comun să pari poetic. Și deștept. Regret că n-am petrecut mai mult timp în biblioteci. Nu, nu merge, sună chiar banal.

În realitate, îndrăznim prea rar să fim sinceri, acceptându-ne și deschizându-ne. S-a mirat un preot când i-am zis că nu mă căiesc. Nu pot. Pentru că regret totul preț de o secundă și apoi nu mai regret un lucru niciodată. Regretele aduc dezamăgiri. Eu nu sunt dezamăgită. Dacă aș fi dezamăgită, aș schimba ceva și oricum nu aș regreta.

Regret că n-am făcut dintr-o zi o eră, că nu am văzut ploaia, ci doar apa, că nu mi-am lăsat greutatea în papuci și că nu am mers desculță la biserică. Regret că nu am făcut lucruri extraordinare despre care aș scrie acum aici.

Am citit undeva și vă spun și vouă: mâncați mai multe legume. N-am citit nicăieri așa că puteți să nu mă credeți, dar vă recomand cel puțin să încercați: mergeți în pădure, în parc, în mijlocul bulevardului, trântiți-vă pe iarbă sau pe zăpadă, inspirați adânc și întrebați-vă – „Oare chiar îmi doresc altă viață?”. Nu regretați că nu aveți ceea ce meritați, mai degrabă că nu meritați ceea ce nu aveți.

Regret că am dormit prea mult și m-am plimbat prea puțin, am mâncat prea mult și am citit prea puțin, m-am încruntat prea des și am zâmbit prea rar, am vorbit prea mult și am ascultat prea puțin, am gândit prea mult și am dansat prea puțin, m-am odihnit prea mult și m-am antrenat prea puțin, m-am încălțat uitând să mă descalț.

Un tip într-o carte zicea că „Nu poți dărui decât ceva ce ai. Dacă ești fericit, poți dărui fericire. Dacă ești nefericit, nu poți dărui decât nefericire. Dacă ești trist, nu poți dărui decât tristețe.” Poate ar trebui să pornim de la noi, încetând să mai spunem că facem lucruri pentru alții.

Am auzit de la mine însumi prea multe sfaturi și n-am ascultat niciunul. Unul dintre ele era niciodată să nu regreți, mereu să speri. Regret că există regrete. Totuși mai avem o grămadă de timp pentru bungee jumping.

P.S. O primăvară în care să vă aduceți aminte din când în când să lăsaţi papucii la ușă și mintea în papuci!

*Yukio Mishima, După banchet

Cele 6 care nu-mi dau pace

14 comentarii

Motto: „Dintre toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu atât sub aspectul legilor, cât sub acela al obiceiurilor, nu cel mai puțin important e inalienabilul drept de a mă contrazice, de a fi nou în fiecare zi, fără a înceta totuși să fiu mereu același.” (Miguel de Unamuno)

Nu pot dormi. Uneori. De vreo 15 de ani. Mi se întâmplă mai rar decât unora mai înțelepți decât mine. Aceștia, adică cei din biblioteca mea, stau mereu treji. Fără cafea. Nici nu știu cum de pot astfel. Stati sau Djuvara? Voronin sau Havel? Ceai sau cafea? Există alegeri simple. Anumite dualități, însă, nu mă lasă în pace. Să mă bucur și eu ca tot omul, să butonez telecomanda, să vreau trusă de machiaj iaca fix de aia, să visez un telefon mai…, cel mai…, și să mă cert și eu cu soțu’, ca toată lumea normală, despre de ce alta are, dar eu n-am. Sau poate pacea asta normală nu-mi trebuie? Ia încercați.

1. Formă sau conținut. Conținuuuuuuuuuuuuut! O să strige toți fără răgaz. Jos pălăria, dar oare excluderea fără drept de apel a uneia dintre ele să fie incontestabilă? Forma ne poate spune adevărul despre fond. Dacă cutia din carton galben e triunghiulară, știm sigur că în interior nu stă o minge. Dacă marele actor X poartă iarna un palton de primăvară, putem presupune că n-are ce mânca. Sau că e boem, deși înclin în favoarea primei variante. Dacă vedem o șubă care merge grațios prin noroi sprijinindu-se în două scobitori, ne aducem aminte trista constatare: „Șubele sunt purtate de animale frumoase și oameni urâți”. Adică, forma, oricum ar fi ea, ne spune neapărat ceva despre conținut. Asta, desigur, doar uneori conținutul și forma nu pot exista una fără alta. În plus, a spus-o și Maiorescu, când a vorbit de „formele fără fond”. Într-adevăr, dacă ne gândim bine, se plimbă multe forme fără fond pe holurile guvernului, parlamentului și ale altor regate funcționărești. Fără fond semnificativ, dar cu fund prețios. Dar și aici, putem deduce ceva despre conținut. Ei, am început cu una mai simplă.

2. Societate sau individ. Iată o dualitate interesantă. Individul aparține universului, e creația acestuia. Societatea e creația individului. Omul se poate îndeplini ca om ascultându-se pe sine, pentru că în el stă universul. Ghidându-se numai după regulile societății, omul riscă să nu se descopere, astfel să nu evolueze. Cunosc mulți oameni nefericiți deoarece nu fac anumite lucruri pentru a nu supăra societatea, pentru că așa nu se cuvine. Energia universală a sădit în individ toate potențialitățile ei – creativitate, armonie, căutare – pentru ca omul să devină mai bun, adică să crească aceste semințe. Tind să cred că oamenii plini, Eminescu, Einstein, Buddha, Gandhi și mulți alții, s-au ales pe sine când au renunțat la odihnă, la confort, la familie, la reguli. Desigur, pentru beneficiul pe termen lung al oamenilor ca întreg, adică al oamenilor ca societate, dar s-au ales pe sine, din pur egoism. Și apoi, nimeni nu știe pe termen lung ce efect au acțiunile noastre, s-ar putea ca o acțiune nefastă asupra unui individ să aibă efecte benefice chiar asupra aceluiași individ pe viitor sau invers. De aceea, cred că mai adevărat este să urmăm solicitările energiei interne. În plus, societatea de azi are anumite reguli care par universale, deși nu sunt. Universal este doar individul. Eu am totuși o condiție: să nu dăunezi fizic, cu bună știință și în mod intenționat, unor oameni inocenți. Dar cine stabilește inocența sau vinovăția?

Iată o situație exagerată: într-un anumit sat se află o armă letală care s-ar putea, odată cu pătrunderea ei în alte sate, să ucidă multe vieți omenești. Distrugem tot satul (adică un număr mic de oameni, dintre care doar unul știe despre armă, restul fiind fără vină) pentru a proteja un număr mult mai mare de oameni sau optăm pentru viața fiecărui individ în parte din acel sat? Ce alegem?

Totuși, omul s-a unit cu omul pentru protecție. Adică societatea a fost construită de om și pentru om. Adică ea conține în sine tot ce conține și omul.

3. Rațiune sau emoție. Emoțiile există pentru a apăra omul, a spus-o și Dalai Lama. Chiar și cele distructive. E bine totuși pe cele distructive să le canalizăm în ceva constructiv. Poate la asta ajută rațiunea? Emoția este spontană, instinctivă, conformă cu sinele, individuală, pe când rațiunea este gândită, conștientă, conformă cu regula majorității și socială. A acționa din emoție nu înseamnă a da cuiva în cap dacă îți vine, adică nu înseamnă a cataliza emoțiile spre afară, ci a le concentra spre interior, spre tine. Ca să-ți dai seama cine ești, trebuie să te consumi. Astfel, tind să cred că nu poți dăuna celorlalți. Emoția este egoistă. Omul este egoist. Pentru că nu se poate consuma decât pe sine. Dacă ajuți un om (în părerea ta subiectivă) s-ar putea, pe termen lung, să nu-l ajuți de fapt și invers. Niciodată nu știi. De aceea, doar cunoscându-te pe tine, devenind mai armonios și mai fericit, îi poți ajuta pe ceilalți. Iar viața nu este un ansamblu de linii negre și linii albe, de greșeli și corectitudini, de urcușuri și coborâșuri, pentru că asta s-ar opune principiului cosmosului, ci o evoluție individuală, o desfășurare ascendentă, acțiunile instinctive fiind în armonie cu nevoia fiecărui om în parte de a se împlini. Sau, cel puțin, asta ar trebui să fie. Rațiunea e un construct social, menită să ne protejeze de alții. Și de noi înșine? Or, fără rațiune am ajunge niște nebuni. Iar nebunia nu e oare o etapă? Sau am ajunge să ne ucidem unii pe alții? Nu cred, dar dacă e așa, nu mai avem nicio șansă.

 4. Cuvânt sau gând. Mereu spunem ce gândim? Dar oare mereu gândim ce spunem? Dacă gândim că cel de lângă noi greșește, să-i spunem? N-ar trebui el singur, în mod natural, să conștientizeze asta? Dacă spunem: „să nu mai calci pragul casei mele” sau „nu ești capabil nici măcar să ai grijă de flori, nu ești capabil de nimic”, gândim așa? Nu ne jucăm cam mult cu forța cuvintelor? Nu sunt ele oare logos, creatoare de lumi, potențiale realități faptice? Cuvintele nu sunt doar cutii care duc și aduc idei, ele poartă o energie creatoare sau distructivă. Ar trebui să respectăm mai mult cuvântul și să găsim armonia dintre gând și cuvânt. De ce oare spunem mai ușor gândul negativ decât cel pozitiv? De ce cunoaștem mai multe înjurături și invective decât vorbe de laudă și iubire? Poate dacă am vedea că un cuvânt este un gând, o forță și o reprezentare a sinelui, nu am mai vocifera cu atâta ușurință. Cuvântul este o lume dată celuilalt, nu doar un sens transmis prin aer. Am învăța și limba mai bine. „La-nceput a fost cuvântul”.

 5. A iubi sau a fi iubit. Când iubești, ești plin. Plin de tine însuți și de celălalt. Dăruiești. Poți fi în suferință, dar niciodată în nefericire. Ești creator, ești viu, expiri. Ai speranță, ai credință, ai putere, ai curaj. Când ești iubit, ești gol. Gol de emoție. Primești. Poți fi în bucurie, dar nu neapărat în fericire. Inspiri. Poți să expiri fără să inspiri?

 6. A citi sau a nu citi. Uf, în sfârșit una simpă de tot.

Unde e echilibrul? Ce este haosul? Teoretizarea e ușoară, dar când apare momentul X în care trebuie să alegem, ce alegem? Care este obiectivul: fericirea sau cunoașterea?

Ei, mai în scurt, după cum se zice, curiozitatea a ucis pisica (asta oare după ce a cunoscut cunoașterea?)

*carte: Emoțiile distructive, Daniel Goleman